Când am început această meserie, credeam că rolul meu este să fiu un fel de oglindă curată — neutră, stabilă, neafectată de ceea ce văd și aud zi de zi în cabinet.
Credeam că a fi un terapeut bun înseamnă să rămân aceeași, indiferent de câte povești trec prin mine.
Nu este așa. Și mi-au trebuit ani să accept acest lucru.
Nu poți sta săptămâni, luni sau ani alături de oameni în cele mai vulnerabile momente ale vieții lor fără să te schimbi și tu.
Nu poți asculta o femeie povestind cum a învățat să nu mai aștepte nimic de la nimeni și să nu te întrebi, mai târziu, în mașină, ce aștepți tu și de la cine.
Nu poți privi un bărbat descoperind că poate plânge și să nu simți, undeva în tine, o discretă invitație de a face același lucru.
Terapeuții vorbesc adesea despre uzura empatică — riscul de a te epuiza purtând suferința altora. Este reală și este important să vorbim despre ea.
Dar există și o altă față a aceleiași monede, despre care se vorbește mult mai puțin: creșterea care apare atunci când ai privilegiul de a fi martor la transformarea unui om.
Îmi amintesc un client — îl voi numi doar atât — care lucra de ani de zile cu o frică profundă de a fi părăsit. Într-una dintre ședințe, după multe luni de proces, a reușit să spună ceva ce nu mai rostise niciodată:
„Mi-e frică să nu fiu lăsat(ă) singur(ă). Și este în regulă să simt asta.”
Nu a fost un moment spectaculos la exterior. Dar în mine ceva s-a mișcat.
În seara aceea m-am gândit la propriile mele temeri, pe care le ținusem ascunse nu pentru că cineva mi-ar fi cerut asta, ci pentru că și eu învățasem, cu mult timp în urmă, că anumite lucruri nu se spun.
Și m-am întrebat:
Dacă el a putut, de ce nu aș putea și eu?
Așa am început, în timp, să-mi schimb propriile tipare. Nu pentru că le-am citit într-o carte, deși am citit multe. Ci pentru că am fost martoră, iar și iar, la curajul oamenilor care veneau în cabinetul meu și făceau exact ceea ce mie îmi era atât de greu să fac.
Am învățat să cer ajutor privind un client care învăța să ceară.
Am învățat să plâng mai liber privind un bărbat care descoperea că poate.
Am învățat să pun limite mai clare privind o femeie care își recăpăta, bucată cu bucată, vocea pe care o pierduse cu mult timp înainte.
Nu i-am copiat. Nu așa funcționează lucrurile.
Dar prezența lor curajoasă a deschis ceva în mine. O ușă despre care nici măcar nu știam că există.
Există un termen în psihologie pentru acest fenomen: rezonanță terapeutică. Dincolo de denumirea lui, este vorba despre un lucru simplu și profund: atunci când vezi un om găsind curajul de a se schimba, îți poți descoperi, la rândul tău, propriul curaj de a face același lucru.
La fel cum suferința ne poate atinge, și curajul, speranța sau procesul de vindecare al unui alt om pot trezi ceva valoros în noi.
Pentru mine însă, nu este doar un concept din literatura de specialitate.
Este experiența mea de zi cu zi.
Sunt schimbată de fiecare om care a stat în fața mea și a ales, în ciuda fricii, să fie sincer.
Sunt schimbată de fiecare moment de reparare pe care l-am văzut într-un cuplu care credea că nu mai are nicio șansă.
Sunt schimbată de fiecare lacrimă care a venit după ani întregi de blocaj emoțional.
Asta nu înseamnă că propria mea terapie nu a fost necesară. Din contră. A fost esențială și continuă să fie.
Nu înseamnă nici că toată creșterea mea vine din cabinet. Vine și din viața mea, din relațiile mele, din propriile mele căderi și reveniri.
Dar înseamnă că această profesie, pe care am ales-o acum mai bine de douăzeci de ani, nu a fost niciodată o stradă cu sens unic.
Eu nu doar ofer. Primesc.
Nu doar ghidez. Sunt, la rândul meu, ghidată de exemplele de curaj pe care le întâlnesc în fiecare săptămână.
Cred că acesta este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale acestei profesii.
Poate că nu se vorbește des despre el pentru că pare că ar diminua autoritatea terapeutului.
Eu cred exact contrariul.
Faptul că recunosc cât de mult am învățat de la oamenii cu care lucrez nu mă face un terapeut mai puțin competent.
Mă face mai umană.
Și, cred eu, un terapeut mai bun.
Nu mai sunt aceeași persoană care a început această meserie acum douăzeci și ceva de ani.
Sunt mai blândă cu mine însămi.
Mai capabilă să cer.
Mai dispusă să rămân în tăcere fără să simt nevoia de a o umple.
Mai puțin speriată de propriile mele emoții.
Și o parte din această transformare — una importantă — o datorez oamenilor care au avut încrederea să-mi arate cine sunt cu adevărat în cele mai vulnerabile momente ale vieții lor.
Le sunt profund recunoscătoare.
Chiar dacă nu vor citi niciodată aceste rânduri.
Chiar dacă nu vor ști niciodată cât de mult mi-au oferit, în timp ce credeau că doar primesc.
Și tu?
Cine te-a învățat, fără să știe, ceva important despre tine?
Mi-ar plăcea să citesc răspunsul tău.
Cu drag,
Alina