Imaginează-ți un tango. Nu pașii în sine, ci ceea ce se întâmplă între ei: tensiunea din spațiu, momentul de ezitare înainte de atingere, retragerea care urmează unei apropieri prea intense, privirea care spune mai mult decât cuvintele.
Tango-ul nu este un dans al armoniei perfecte. Este un dans al negocierii continue: cine conduce, cine urmează, cât de aproape, cât de departe.
Exact așa arată, adesea, o relație de cuplu aflată în dificultate.
Nu din lipsă de iubire. Nu din incompatibilitate fundamentală. Ci pentru că cei doi parteneri au învățat, de-a lungul vieții, pași diferiți. Iar când pași diferiți se întâlnesc pe același ring emoțional, rezultatul poate deveni un dans dureros, haotic, în care fiecare mișcare a unuia pare să provoace retragerea celuilalt.
Terapia de cuplu – și, în special, Terapia Centrată pe Emoții (EFT) – este o invitație la un alt fel de dans.
Nu la unul perfect, ci la unul mai conștient. Un dans în care apropierea nu mai sperie și în care distanța nu mai rănește. Un dans în care poți, în sfârșit, să te lași regăsit(ă) în privirea celuilalt.
Acest articol este pentru tine dacă simți că relația ta a ajuns într-un punct în care vorbiți, dar nu vă auziți cu adevărat. În care vă iubiți, dar nu vă mai atingeți. În care dansul vostru a devenit mai mult un conflict de pași decât o conversație a sufletelor.
Tangoul ca metaforă a iubirii: ce arată dansul despre relația ta
Tango-ul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în cartierele mărginașe ale Buenos Aires-ului, ca dans al migranților, al oamenilor dezrădăcinați și nostalgici, al celor care căutau în atingerea altcuiva o confirmare a propriei existențe. Nu e de mirare că el exprimă, mai bine decât orice alt dans, tensiunea fundamentală a iubirii: nevoia de apropiere și frica de a te pierde în ea.
În tango, cei doi parteneri sunt legați printr-o îmbrățișare numită embrace – o postură în care corpurile se susțin reciproc, dar fiecare își păstrează axa, echilibrul individual.
Dacă unul se prăbușește sau se agață, întregul dans se destramă. Frumusețea tango-ului vine tocmai din această tensiune: apropiere profundă și autonomie păstrată.
Aceasta este, în esență, și frumusețea, și dificultatea oricărei relații de cuplu:
Cum rămâi tu – complet(ă) și echilibrat(ă) – în timp ce ești profund conectat(ă) cu altcineva? Cum oferi apropierea fără să te pierzi? Cum primești iubirea fără să te simți înghițit(ă)?
Când aceste întrebări nu au încă un răspuns, dansul devine haotic.
Conversația mută dintre doi parteneri
În orice relație de cuplu există o conversație care se poartă constant, dincolo de cuvinte. Este conversația corpurilor, a gesturilor, a timpului și a distanței: cine caută contactul, cine îl evită, cine face un pas înainte și cine se retrage.
Această conversație mută este adesea mai adevărată decât conversația verbală. Cuvintele pot fi controlate, calibrate, alese cu grijă. Corpul și comportamentul – mai rar.
Un cuplu în dificultate nu este neapărat un cuplu care se ceartă constant. Poate fi un cuplu care nu mai vorbește. Care coexistă în același spațiu, dar fără să se mai atingă cu adevărat – emoțional sau fizic.
Un cuplu în care unul dintre parteneri caută mereu ceva: o confirmare, o privire, un gest – și nu îl găsește. Iar celălalt simte presiunea acestei căutări și se retrage și mai mult.
Dansul continuă. Muzica sună. Dar nimeni nu mai dansează cu adevărat.
Dansul protestului: tiparul urmăritor–evitant și de ce rănește atât de mult
În Terapia Centrată pe Emoții (EFT), Sue Johnson descrie una dintre cele mai frecvente și mai dureroase dinamici din cupluri: dansul protestului.
Este tiparul urmăritor–evitant și, dacă ești într-o relație, probabil îl recunoști – fie că l-ai trăit, fie că l-ai observat.
Urmăritorul: cel care caută și nu găsește
Urmăritorul este partenerul care simte distanța emoțională ca pe o amenințare. Nu ca pe o simplă inconveniență, ci ca pe o amenințare reală, viscerală, la adresa securității sale în relație.
Când simte că celălalt se retrage – emoțional sau fizic – urmăritorul protestează: vorbește mai mult, pune mai multe întrebări, ridică tonul, devine mai intens(ă), mai insistent(ă), mai prezent(ă). Face tot ce poate pentru a forța o reconectare, pentru a reface legătura care pare că se pierde.
La suprafață, comportamentul urmăritorului poate părea exagerat, controlant sau neliniștitor.
În adâncime, este o persoană care trăiește o anxietate profundă în fața absenței emoționale și folosește singurul instrument pe care îl cunoaște ca să o gestioneze: prezența intensificată.
Urmăritorul nu vrea să controleze. Vrea să simtă că nu este singur(ă). Vrea să simtă că relația este reală, că celălalt este acolo, că este important(ă). Dar modul în care își exprimă nevoia – crescând intensitatea – produce adesea exact efectul opus.
Evitantul: cel care se retrage ca să supraviețuiască
Evitantul este partenerul care simte apropierea emoțională intensă ca pe o amenințare. Nu ca pe o binecuvântare, ci ca pe ceva care îl poate copleși, invalida sau îl poate face să se piardă pe sine.
Când simte presiunea urmăritorului, evitantul se retrage: devine mai tăcut, mai distant, mai absorbit de alte activități. Părăsește camera, se cufundă în muncă, devine monosilabic. Face tot ce poate pentru a crea un spațiu de respiro, ca să scape de o presiune emoțională care i se pare sufocantă.
La suprafață, comportamentul evitantului poate părea indiferent, rece sau neimplicat.
În adâncime, este o persoană care a învățat, cu mult timp în urmă, că apropierea emoțională este riscantă: că te poate face vulnerabil(ă) la critică, respingere sau pierderea identității. Distanța nu este indiferență. Este protecție.
Evitantul nu vrea să rănească. Vrea să se protejeze. Dar retragerea lui produce exact durerea pe care urmăritorul o teme cel mai mult: sentimentul de abandon emoțional.
Cercul vicios: cum se hrănesc unul pe celălalt
Mecanismul este dureros în simplitatea lui:
Cu cât urmăritorul se apropie mai intens, cu atât evitantul se retrage mai mult. Cu cât evitantul se retrage mai mult, cu atât urmăritorul devine mai anxios și mai intens. Cei doi ajung prinși într-un cerc vicios pe care niciunul nu l-a ales conștient și pe care niciunul nu știe cum să îl spargă.
Și, de obicei, fiecare interpretează greșit comportamentul celuilalt:
Urmăritorul vede retragerea ca dovadă de neimplicare – „nu contez”.
Evitantul vede intensitatea ca critică – „orice fac e greșit”.
În realitate, amândoi încearcă să repare aceeași legătură deteriorată – folosind strategii opuse, care se sabotează reciproc.
În spatele criticii urmăritorului se află: „Mi-e frică să nu fiu important(ă) pentru tine.”
În spatele retragerii evitantului se află: „Mi-e frică să nu pot face nimic bine.”
Când cei doi ajung să vorbească din locul emoției reale, dansul se schimbă.
EFT: terapia care transformă dansul conflictului
Terapia Centrată pe Emoții (EFT), dezvoltată în Canada de Sue Johnson și Les Greenberg în anii ’80 și rafinată ulterior pe o bază solidă de cercetare, pornește de la o premisă simplă, dar revoluționară: conflictele de cuplu nu sunt, în esență, despre ceea ce par să fie.
Nu sunt despre vase, orele de muncă, socri sau bani. Sunt despre atașament. Despre nevoia fundamentală de a simți că exiști, în siguranță, în viața celuilalt. Că ești important(ă). Că nu ești singur(ă). Că, atunci când ai nevoie, cineva este acolo.
Orice conflict de cuplu – spune Sue Johnson – este, la nivelul cel mai profund, un protest emoțional:
„Ești acolo pentru mine? Contez pentru tine? Pot conta pe tine?”
Când răspunsul la aceste întrebări nu este suficient de clar, consecvent sau securizant, sistemul nervos intră în modul de alarmă. Iar în modul de alarmă noi nu mai comunicăm: ne apărăm, atacăm, ne retragem. Intrăm în dans.
Cele trei etape ale EFT: de la haos la o coregrafie nouă
EFT organizează procesul terapeutic în trei etape mari, care pot dura, în funcție de cuplu, de la câteva luni la un an sau mai mult. Nu este un proces rapid, dar este unul profund și durabil.
1) De-escaladarea ciclului negativ
Terapeutul ajută cuplul să identifice și să numească dansul specific. Nu ca să judece, ci ca să scoată dinamica din invizibil în vizibil. Când un cuplu poate spune „acesta este dansul nostru” și îl vede ca pe un inamic comun, nu ca pe dovada incompatibilității, prima schimbare a început deja.
2) Restructurarea interacțiunilor
Aceasta este inima EFT. Terapeutul ajută fiecare partener să ajungă la emoția primară de sub reacția de suprafață și să o exprime direct, în prezența celuilalt.
Urmăritorul învață să spună, în loc de „Niciodată nu ești prezent(ă)”:
„Mi-e frică să nu contez pentru tine. Mi-e frică să fiu singur(ă). Am nevoie să știu că sunt important(ă) în viața ta.”
Evitantul învață să spună, în loc să se retragă în tăcere:
„Mă copleșește și mă tem că orice fac e greșit. Am nevoie de spațiu nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că nu știu altfel să mă reglez.”
Când aceste vulnerabilități se întâlnesc, ceva se schimbă. Nu imediat și nu complet, dar real: pentru că vorbim despre miez, nu despre simptome.
3) Consolidarea și integrarea
Cuplul învață să consolideze noile interacțiuni, să construiască o narațiune nouă despre relație și să repare rupturile mai repede, cu mai puține răni colaterale. Este etapa în care noul dans devine, treptat, firesc. Nu perfect. Suficient de sigur.
Vulnerabilitatea: ingredientul secret al reconectării
Cel mai des întâlnit obstacol în terapia de cuplu nu este lipsa de iubire. Este frica de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea înseamnă să te lași văzut(ă) cu adevărat. Să exprimi nu furia sau critica (care sunt arme), ci durerea, frica sau nevoia (care sunt adevăruri). Să renunți la mască: masca forței, a indiferenței, a competenței, a umorului.
În cuplurile aflate în conflict, vulnerabilitatea pare imposibilă:
De ce aș risca să-mi arăt rana tocmai celui/celei care a lovit-o?
Logica e perfect rațională. Și totuși, e exact logica ce ține dansul conflictului în mișcare. Atât timp cât vă apărați în loc să vă arătați, circuitul emoțional se închide. Niciunul nu primește ce are nevoie. Ambii suferiți într-o singurătate ascunsă sub același acoperiș.
Transformarea criticii în revelație
Sue Johnson descrie unul dintre cele mai importante procese din EFT printr-o formulă aparent simplă: transformarea criticii în revelație.
Critica sună așa: „Niciodată nu mă asculți. Ești tot timpul distant(ă). Nu-ți pasă.”
Ea vine din durere, dar e exprimată ca atac – iar atacul provoacă defensivă, nu deschidere.
Revelația este ceea ce se află sub critică: emoția primară, nevoia reală, frica autentică. Când învăț să spun „Mi-e frică că nu contez pentru tine” în loc de „Niciodată nu ești prezent(ă)”, am făcut ceva fundamental: am renunțat la armă și am arătat rana. Iar rana, spre deosebire de armă, poate fi primită cu empatie.
Când corpul spune ceea ce mintea nu poate articula
Tango-ul ne amintește un adevăr confirmat neurobiologic: o parte semnificativă din comunicarea emoțională se produce în corp, nu în cuvinte.
Tonul vocii, postura, gestul, atingerea – sau absența ei – transmit mesaje emoționale care ajung la sistemul nervos al celuilalt înainte ca mintea să le proceseze. Un „te iubesc” spus cu o voce rece și un corp tensionat transmite un mesaj diferit de cuvinte.
În EFT, terapeutul acordă o atenție specială acestor semnale nonverbale. Uneori, momentul cel mai vindecător nu este o revelație verbală, ci o atingere: o mână întinsă în mijlocul unei conversații dificile. Un gest mic, dar care spune: „Sunt încă aici. Nu am plecat.”
Vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Este singurul limbaj pe care sistemul nervos al celuilalt îl poate auzi cu adevărat. Orice alt limbaj – atacul, retragerea, critica – este zgomot. Vulnerabilitatea este semnal.
Muzica din fundal: convingerile vechi care conduc dansul
Orice cuplu dansează pe o muzică. Dar nu toată lumea o aude. Muzica din fundal este compusă din convingerile vechi pe care fiecare partener le aduce în relație: despre ce înseamnă iubirea, cât de sigure sunt relațiile, dacă merită să fii vulnerabil(ă), ce se întâmplă dacă ceri și nu primești.
Această muzică a fost compusă devreme: în copilărie, adolescență, în relațiile cu părinții, cu frații, în primele experiențe de iubire sau de respingere. Și ea continuă să sune în fiecare moment de tensiune.
Când două muzici diferite intră în conflict
Urmăritorul dansează pe o muzică ce spune: „Prezența celuilalt este siguranța mea.”
Evitantul dansează pe o muzică ce spune: „Dacă mă las prea aproape, voi fi copleșit(ă) sau judecat(ă).”
Când aceste două partituri se întâlnesc, rezultatul este disonanța. Fiecare reacționează la propria muzică, convins(ă) că realitatea internă este realitatea obiectivă a relației.
EFT nu „șterge” muzica, dar o aduce în prim-plan, ca să puteți începe să compuneți ceva nou, împreună.
Ce înseamnă să oprești muzica haosului
Unul dintre cele mai frumoase momente în terapia de cuplu este cel în care reușiți, pentru prima dată, să opriți dansul conflictului în mijlocul lui. Să vă opriți, să vă priviți și să spuneți: „Intrăm în tiparul nostru.”
Această oprire nu e capitulare. E curaj. E curajul de a alege altceva decât reacția automată:
„Știu că mi-e frică și știu că frica mă face să mă comport într-un fel care ne rănește pe amândoi. Voi încerca altceva.”
Asta este noua coregrafie. Nu perfectă, nu fără greșeli, dar nouă.
Când să cauți ajutor: semnele că dansul vostru are nevoie de un profesor
Nu orice dificultate în cuplu necesită terapie. Toate cuplurile trec prin perioade grele, conflicte recurente, momente în care dansul se strică. Dar există situații în care ajutorul profesionist nu este un moft, ci o necesitate:
Aveți același conflict, în esență, de luni sau de ani, fără o rezolvare reală. Subiectele se schimbă, dar emoția de fond rămâne aceeași.
Unul sau amândoi simțiți că vă iubiți, dar nu mai știți cum să rămâneți împreună fără să vă răniți.
Comunicarea a devenit o „performanță”: vorbiți, dar nu vă mai auziți; aproape orice conversație importantă escaladează.
Distanța emoțională a crescut atât de mult încât vă simțiți mai degrabă colocatari decât parteneri.
A apărut infidelitate (emoțională sau fizică) și amândoi vreți să înțelegeți ce s-a întâmplat și, eventual, să reconstruiți.
Unul dintre voi se gândește la separare, dar nu știe dacă este soluția potrivită sau dacă relația mai poate fi salvată.
În aceste situații, terapia de cuplu nu înseamnă că ați eșuat. Înseamnă că aveți curajul să căutați un alt dans, în loc să continuați unul care vă rănește.
Ce să aștepți de la terapia de cuplu
Terapia de cuplu nu este o mediere în care un arbitru decide cine are dreptate. Nu este un spațiu în care terapeutul îți spune ce să faci. Și nu este o garanție că relația va fi „salvată”.
Este un spațiu în care, pentru prima dată, puteți fi auziți cu adevărat. Un spațiu sigur pentru vulnerabilitate, ghidați de un profesionist care înțelege dinamica atașamentului și vă ajută să vedeți, din exterior, dansul vostru.
Cercetările despre EFT arată rezultate remarcabile: între 70% și 73% dintre cuplurile care parcurg EFT raportează o îmbunătățire semnificativă a relației, iar efectele tind să fie durabile. Nu pentru că EFT e magie, ci pentru că lucrează acolo unde problema e, de fapt: la nivelul atașamentului și al emoției primare, nu al comportamentului de suprafață.
Un alt fel de dans: ce devine posibil după terapie
Cuplurile care parcurg cu succes procesul terapeutic descriu adesea o schimbare care nu înseamnă absența conflictelor. Conflictele există în continuare. Dar ceva fundamental se schimbă în modul în care sunt traversate.
Diferența nu este absența furtunii. Este încrederea că puteți traversa furtuna împreună.
Este capacitatea de a te opri în mijlocul unui conflict și a spune:
„Știu că mi-e frică și că frica mă face să reacționez într-un fel care ne rănește. Hai să încercăm altceva.”
Este capacitatea de a arăta rana în locul armei. De a cere în loc de a acuza. De a primi în loc de a respinge.
Este, într-un cuvânt, un alt dans. Unul în care pașii greșiți sunt parte din coregrafie, nu catastrofe. Unul în care vă puteți privi – și puteți fi priviți – cu adevărat. Unul în care apropierea nu sperie și distanța nu rănește, pentru că amândoi știți că vă puteți regăsi.
Poate nu e nevoie să renunți la relația ta. Poate e nevoie să înveți un alt fel de a dansa în ea.
Exercițiu practic pentru cititori
Descoperiți dansul vostru: o conversație ghidată pentru cupluri
Acest exercițiu este conceput pentru doi parteneri care vor să înceapă să identifice și să modifice tiparul relațional dominant. Poate fi făcut și individual, dar este mult mai puternic făcut împreună, într-un moment de calm – nu în mijlocul unui conflict.
Alegeți un moment în care amândoi sunteți odihniți și fără presiuni imediate. Puneți telefoanele deoparte. Așezați-vă față în față (nu pe canapea, cu televizorul pornit), cu contact vizual posibil. Pregătiți câte un caiet.
Pasul 1: Identificați rolurile din dansul vostru
Fiecare răspunde, în scris și independent (nu discutați răspunsurile încă):
În conflictele noastre, eu tind mai mult să… (mă apropii intens, caut conexiunea, insist / mă retrag, am nevoie de spațiu, devin distant).
Când simt că legătura noastră e amenințată, eu de obicei… (vorbesc mai mult, pun întrebări, devin mai intens(ă) / mă închid, plec din cameră, tac).
Ce simt în adâncul meu în acele momente? (nu ce fac, ci ce simt: frică, tristețe, singurătate, copleșire, neputință).
Apoi împărtășiți răspunsurile, pe rând, fără întreruperi și fără comentarii defensive. Doar ascultați.
Pasul 2: Numiți dansul vostru
Împreună, descrieți dansul într-o propoziție sau două. De exemplu:
„Când eu mă retrag, tu devii mai intens(ă), ceea ce mă face să mă retrag și mai mult.”
sau
„Când eu caut atenție, tu te simți presat(ă), te retragi, iar eu caut și mai mult.”
Căutați o formulare cu care amândoi rezonați.
Pasul 3: Găsiți emoția primară din spate
Fiecare completează:
„Când intrăm în dansul nostru, ce simt cu adevărat – dincolo de reacția mea de suprafață – este…”
(frica că nu contez, frica de a fi copleșit(ă), tristețe, singurătate, nevoia de a fi văzut(ă) și apreciat(ă)).
Împărtășiți din nou, fără întreruperi. Ascultați.
Pasul 4: O cerere concretă
Fiecare formulează o cerere, folosind structura:
„Când… (situație specifică), mă simt… (emoție primară) și am nevoie de… (ceva concret: un mesaj, o îmbrățișare, un minut de prezență, niște cuvinte).”
Ascultați cererea celuilalt. Nu o analizați imediat. Întrebați: „Pot face asta?”
Dacă da, angajați-vă. Dacă nu, spuneți ce puteți oferi în schimb.
Pasul 5: O mișcare mică spre un dans nou
Încheiați cu un gest fizic mic: o mână ținută câteva secunde, o îmbrățișare de 30 de secunde, privitul în ochi pentru un moment. Nu trebuie să fie dramatic. Trebuie să fie real.
Notați apoi, fiecare în caiet: cum v-ați simțit? ce a fost dificil? ce a fost surprinzător? ce ați vrea să explorați mai mult?
Notă importantă:
Acest exercițiu este un prim pas, nu un substitut pentru terapia de cuplu. Dacă apar emoții foarte intense, dacă escaladează conflictul sau dacă unul dintre voi nu se simte în siguranță, opriți-vă și luați o pauză.
Dacă situația o cere, contactați un psihoterapeut de cuplu. Un profesionist format în EFT (sau în alte abordări centrate pe atașament) vă poate însoți în procesul profund pe care un exercițiu de 40 de minute nu îl poate înlocui. Căutați curaj, nu perfecțiune.
Lucrez cu cupluri folosind Terapia Focalizată pe Emoții (EFT)
Psihoterapeut Alina Blagoi
📞 0730 587 458
Dacă ai nevoie de un spațiu sigur în care să fii ascultat(ă) și să înțelegi ce se întâmplă între voi, sunt aici pentru tine.
Articole recomandate:
Vindecarea rănilor de atașament: drumul înapoi către conexiune
Cum să îți dezvolți un atașament sigur pentru relații sănătoase
• Serviciile de psihoterapie sunt oferite în cabinet și online de Alina Blăgoi, psiholog clinician și psihoterapeut EFT.
• Informațiile de pe site au scop educativ și nu înlocuiesc evaluarea sau intervenția terapeutică individuală.
• Conținutul este actualizat periodic, în acord cu cele mai recente practici din psihologia clinică și terapia de cuplu.
