Există o observație pe care o fac frecvent în cabinet — nu formulată neapărat astfel, ci trăită și descoperită treptat, în mijlocul altor conversații:
Modul în care te raportezi la tine însuți sau la tine însăți se vede în fiecare relație importantă pe care o ai.
Nu ca un principiu abstract de dezvoltare personală. Ci ca un fapt concret, observabil, care apare din nou și din nou.
Omul care nu își permite să greșească va fi, în relație, fie extrem de critic cu partenerul, fie extrem de critic cu sine. Cel care nu știe să își primească propria durere se va simți inconfortabil în fața durerii celuilalt. Cel care nu se poate odihni fără să simtă vinovăție va fi greu de convins că merită să primească grijă.
Și invers: cel care a învățat să fie alături de sine în momentele dificile poate rămâne prezent și în fața dificultății celuilalt. Cel care știe că valoarea lui nu depinde de performanță poate avea mai puțină nevoie de reasigurări constante. Cel care și-a permis să fie vulnerabil cu sine poate găsi mai ușor drumul către vulnerabilitate și în relație.
Relația cu ceilalți este, într-un sens profund, o reflectare a relației cu sine.
În teoria atașamentului, această legătură poate fi înțeleasă prin ceea ce numim model intern de lucru. Reprezentările pe care le construim despre noi înșine și despre ceilalți — Sunt demn sau demnă de iubire? Pot conta pe cineva? Este lumea relațională un loc sigur? — se formează devreme, în primele relații de atașament și pot ghida, adesea fără să ne dăm seama, relațiile care urmează.
Dar, dincolo de teorie, în cabinet văd acest lucru în situații foarte concrete.
Văd oameni care nu pot primi un compliment fără să îl minimalizeze imediat — și care, în relație, se simt nevăzuți chiar și atunci când partenerul face gesturi clare de apreciere. Nu pentru că aceste gesturi nu există, ci pentru că sistemului lor interior îi este greu să le primească și să le creadă.
Văd oameni care se judecă aspru pentru fiecare greșeală mică și care trăiesc cu convingerea că partenerul îi va părăsi atunci când va descoperi cine sunt ei cu adevărat. Nu pentru că partenerul ar da semne că vrea să plece, ci pentru că vocea lor interioară a pronunțat deja verdictul.
Văd oameni care nu știu să ceară ajutor pentru ei înșiși și care ajung să se epuizeze în relații în care oferă constant, fără să primească — pentru că nu știu cum să ceară sau cum să lase pe cineva să fie acolo pentru ei.
Toate acestea nu sunt defecte.
Sunt ecouri.
Ecouri ale modului în care au fost tratați, ale lucrurilor pe care le-au învățat despre propria lor valoare, ale relației pe care au reușit — sau nu au putut — să o construiască cu ei înșiși.
Când oamenii vin la terapie cu dificultăți relaționale — nu pot cere, nu se pot lăsa iubiți, nu pot pune limite, nu știu cum să rămână într-un conflict fără să se piardă pe ei înșiși — lucrul terapeutic nu începe întotdeauna cu tehnici de comunicare sau cu exerciții de asertivitate.
Poate începe cu o întrebare mai profundă:
Cum ești tu în relația cu tine?
Ce îți spui atunci când greșești? Cum te tratezi atunci când ești vulnerabil sau vulnerabilă? Poți rămâne alături de tine în momentele dificile sau cauți imediat ceva ori pe cineva care să umple tăcerea?
Nu pentru ca răspunsurile la aceste întrebări să producă vinovăție.
Ci pentru că ele pot arăta, uneori cu multă claritate, de unde vin anumite dificultăți relaționale — și ce anume poate începe să se schimbe.
Relația cu tine nu este un lux și nici un obiectiv pe care trebuie să îl atingi după ce ai rezolvat toate celelalte lucruri. Este o fundație.
Nu în sensul că trebuie să fii „complet” sau „completă” înainte de a putea fi într-o relație cu cineva — aceasta este o altă versiune a unui sfat pe care nu îl dau niciodată.
Ci în sensul că, pe măsură ce relația cu tine devine mai blândă, mai prezentă și mai autentică, ceva începe să se schimbe și în felul în care te raportezi la ceilalți.
Se poate schimba felul în care primești iubirea.
Felul în care ceri ceea ce ai nevoie.
Felul în care pui limite.
Felul în care rămâi prezent atunci când apare vulnerabilitatea.
Și felul în care te întorci către tine atunci când o relație devine dificilă.
Iar relațiile din jurul tău pot începe, încet, să reflecte ceva diferit.
Poate nu perfecțiune.
Poate nu absența conflictului.
Ci mai multă siguranță. Mai multă autenticitate. Mai mult spațiu pentru a fi tu, fără să simți că trebuie să te abandonezi pentru a păstra legătura cu celălalt.
Recunoști în tine ceva din ceea ce am descris? Cum arată relația ta cu tine însuți sau cu tine însăți? Scrie-mi.
Cu drag,
Alina