Există o confuzie pe care o întâlnesc frecvent — și care produce multă suferință tocmai pentru că este greu de recunoscut.
Este confuzia dintre intensitatea unui sentiment și valoarea lui. Dintre cât de mult simți ceva și ce anume simți.
Intensitatea nu este un indicator al iubirii.
Știu că sună contraintuitiv. Suntem învățați — prin filme, prin muzică, prin toate poveștile despre iubire pe care le-am absorbit de mici — că iubirea adevărată se simte intens. Că, dacă nu te doare, dacă nu te consumă, dacă nu te face să nu dormi noaptea, poate nu este iubire cu adevărat.
În cabinet însă văd, din nou și din nou, ce produce această confuzie: oameni care rămân în relații dureroase pentru că confundă intensitatea suferinței cu profunzimea iubirii. Oameni care pleacă din relații sănătoase pentru că siguranța și căldura li se par plate în comparație cu adrenalina din relațiile anterioare. Oameni care nu recunosc iubirea când o întâlnesc — pentru că nu doare suficient.
Ce produce, de fapt, intensitatea aceea pe care o confundăm cu iubirea?
În teoria atașamentului, intensitatea emoțională din relație este adesea semnul unui sistem de atașament activat — nu al unei conexiuni profunde. Când cineva este impredictibil, când prezența lui alternează cu absența, când nu știi niciodată pe ce teren ești — sistemul nervos intră în alertă. Și alerta se simte intens.
Dorul pentru cineva care nu este disponibil. Anxietatea înainte de a-l vedea. Ușurarea când apare, urmată de teama că va dispărea. Vigilența permanentă la semnalele lui.
Toate acestea sunt intense. Dar nu sunt iubire. Sunt sistemul nervos în stare de urgență.
Iubirea reală — cea care crește în siguranță emoțională — arată diferit.
Nu neapărat fără intensitate. Dar cu un alt fel de intensitate: bucuria de a fi alături de cineva, nu ușurarea că n-a plecat încă. Dorul când lipsește, nu anxietatea că s-a săturat de tine. Dorința de a fi văzut, nu teama de a fi văzut cu adevărat.
Iubirea sigură are momente de intensitate — dar ele nu epuizează. Nu lasă în urmă o stare de alertă. Nu cer un consum permanent de energie pentru a monitoriza unde ești în ochii celuilalt.
Iubirea sigură poate să pară, la început, mai plată decât ceea ce ai trăit înainte. Nu pentru că ar fi mai puțin. Ci pentru că nu vine la pachet cu anxietatea care simula profunzimea.
Am lucrat cu o persoană care ieșise dintr-o relație foarte intensă — plină de conflicte, de reconcilieri dramatice, de perioade de distanță urmate de reveniri pasionale. Când a intrat într-o relație nouă, cu un om calm și prezent, mi-a spus după câteva luni: „Nu știu dacă îl iubesc. Nu simt nimic special.”
Am întrebat-o: „Ce simțeai în relația anterioară?”
„Anxietate”, a spus. „Dor. Frică să nu îl pierd. Mă simțeam vie.”
„Și acum?”
„Mă simt în siguranță. Liniștită. Dar nu știu dacă asta e iubire.”
Am stat cu ea în această întrebare un timp. Și, încet, a început să distingă: ceea ce simțise în relația anterioară nu fusese iubire mai profundă. Fusese un sistem nervos care nu se putea odihni. Ceea ce simțea acum nu era absența iubirii. Era, pentru prima dată, absența fricii.
Nu spun că iubirea nu poate fi intensă. Poate fi.
Spun că intensitatea singură nu este dovada iubirii. Și că merită să te întrebi, în relațiile tale — mai ales în cele care te consumă — ce anume este intens acolo.
Este conexiunea? Sau este anxietatea?
Este iubirea? Sau este sistemul nervos care încearcă să gestioneze nesiguranța?
Răspunsul la această întrebare poate schimba mult.
Ai confundat vreodată intensitatea cu iubirea?
Sau ai recunoscut diferența abia după?
Scrie-mi.
Cu drag,
Alina