Există un mit persistent despre cuplurile fericite: nu se ceartă.
Sau se ceartă rar. Sau, dacă se ceartă, rezolvă totul rapid și frumos, cu calm și cu propoziții formulate la persoana I.
După mai bine de douăzeci de ani de lucru cu cupluri, pot spune că mitul acesta face mai mult rău decât bine.
Cuplurile care nu se ceartă nu sunt neapărat fericite. Uneori, sunt cupluri în care unul sau ambii parteneri au renunțat să mai spună ce simt. În care conflictul a dispărut nu pentru că totul este bine, ci pentru că nimeni nu mai riscă să se expună.
Absența conflictului nu înseamnă neapărat armonie. Uneori, poate însemna indiferență.
Ceea ce diferențiază cuplurile care funcționează bine nu este numărul certurilor, ci ce se întâmplă în timpul lor și, mai ales, ce se întâmplă după.
Hai să vorbim mai întâi despre cearta în sine.
În perspectiva EFT, conflictul de cuplu este, de cele mai multe ori, o încercare nereușită de conectare.
Sub reproșul tipic — „Niciodată nu ești prezent”, „Mereu faci asta”, „Nu te interesează ce simt eu” — se află adesea o nevoie reală de atașament:
Vreau să contez pentru tine.
Vreau să știu că ești acolo.
Vreau să simt că sunt important sau importantă în viața ta.
Problema nu este că această nevoie există. Problema este că ea ajunge la celălalt învelită în acuzație.
Iar acuzația produce apărare, nu răspuns. Defensivă, nu apropiere.
Astfel, amândoi își doresc, în esență, același lucru — conexiunea — și, totuși, prin felul în care încearcă să o obțină, ajung să o facă aproape imposibilă.
Cuplurile care au învățat să se certe sănătos nu au mai puține nevoi. Nu sunt mai puțin rănite. Nu au mai puține diferențe.
Au învățat însă să se oprească un centimetru mai devreme — înainte ca nevoia să se transforme în reproș — și să spună ceva diferit.
În loc de:
„Niciodată nu ești prezent.”
pot spune:
„Mi-e dor de tine când te simt distant.”
În loc de:
„Nu te interesează ce simt eu.”
pot spune:
„Am nevoie să simt că mă asculți.”
În loc de:
„Ești exact ca părinții tăi.”
pot spune:
„Mă sperie când reacția ta îmi amintește de ceva care m-a rănit în trecut.”
Aceste propoziții nu sunt mai puțin adevărate decât reproșurile.
Din contră. Sunt mai aproape de adevăr, pentru că exprimă ceea ce se află, de fapt, sub furie, critică sau defensivă.
Iar după ceartă — poate chiar mai important decât cearta în sine — apare un alt lucru pe care cuplurile care funcționează bine îl fac diferit:
repară ruptura.
Nu neapărat imediat. Nu neapărat printr-o conversație lungă și elaborată.
Uneori, repararea începe printr-un gest mic.
O mână așezată pe umăr.
Un mesaj scurt.
Un „Îmi pare rău, am exagerat.”
Un „Nu voiam să te rănesc.”
Un „Putem să mai încercăm o dată?”
Repararea nu înseamnă că tu ai greșit și celălalt a avut dreptate. Înseamnă că relația contează mai mult decât nevoia de a câștiga disputa.
Cuplurile care rămân împreună și se simt bine unul cu celălalt nu sunt cele care nu se rănesc niciodată. Sunt cele care au învățat să se întoarcă unul către celălalt după ce s-au rănit.
Există însă și certuri care nu mai sunt încercări de conectare, ci altceva: descărcări de frustrare, acumulări de resentimente sau lupte pentru putere.
Le putem recunoaște după câteva semne.
Se repetă aproape identic, fără să existe nicio schimbare.
Unul sau ambii parteneri încearcă să câștige, nu să fie auziți și înțeleși.
După ceartă, distanța dintre ei nu scade, ci crește.
Nimeni nu încearcă să repare ruptura și, uneori, nimeni nu mai simte nici măcar nevoia să o facă.
Aceste certuri nu reconectează. Ele erodează relația.
Iar diferența dintre o ceartă care poate duce la reconectare și una care erodează relația nu stă doar în cât de tare ridică cineva vocea.
Stă, mai ales, în ce caută fiecare în spatele reacției sale.
Dacă te cerți cu partenerul sau partenera ta și te simți vinovat sau vinovată pentru asta, poate că întrebarea nu este:
„Cum facem să nu ne mai certăm?”
Poate că întrebarea mai importantă este:
„Ce încerc, de fapt, să-i transmit celuilalt și cum aș putea să o fac altfel?”
Pentru că, uneori, este suficient să coborâm un singur centimetru sub suprafața certei — de la reproș la vulnerabilitate, de la acuzație la nevoie, de la furie la ceea ce doare cu adevărat — pentru ca direcția conversației să se schimbe complet.
Poate că scopul nu este să ajungem într-o relație în care nu ne mai certăm niciodată.
Poate că scopul este să construim o relație în care, chiar și atunci când ne pierdem unul de celălalt, știm cum să ne regăsim.
Recunoști unul dintre aceste două tipuri de ceartă în relația ta? Scrie-mi.
Cu drag,
Alina