Lipsa de iubire: diagnosticul ascuns din spatele multor suferințe emoționale
De ce nevoia de iubire și acceptare este la fel de vitală ca hrana și apa, cum o construiești dinăuntru și de ce drumul către ceilalți trece întotdeauna prin tine
În toți anii de practică terapeutică, am întâlnit oameni veniți cu etichete diferite: depresie, anxietate, burnout, crize de cuplu, singurătate, lipsă de sens.
Simptome diferite, povești diferite, vârste diferite.
Dar, dacă cobor suficient de adânc în fiecare dintre aceste povești, găsesc aproape invariabil același strat: o lipsă de iubire.
Uneori, lipsa iubirii celorlalți. Cel mai adesea, lipsa iubirii de sine.
Această observație m-a condus, în timp, către o convingere pe care o port și astăzi ca pe un reper al întregii mele lucrări terapeutice: în spatele multor suferințe emoționale, „diagnosticul” ascuns nu este doar depresia, anxietatea sau stresul, ci lipsa de iubire — lipsa de a te simți văzut, acceptat, important, conectat. Lipsa unui spațiu interior din care să funcționezi cu încredere, nu cu frică.
Știu că această formulare poate părea simplă, poate chiar naivă. Dar tocmai în simplitatea ei stă profunzimea: iubirea nu este un lux emoțional rezervat celor norocoși sau o temă de roman.
Este o nevoie biologică fundamentală, la fel de reală ca nevoia de hrană, de apă sau de somn. Iar când această nevoie nu este împlinită — în copilărie sau în viața adultă — consecințele pot fi la fel de concrete și de grave ca ale oricărei alte carențe.
Acest articol este o invitație la o călătorie. Nu una spectaculoasă, nu una cu răspunsuri rapide. Ci una care începe în interior, în locurile pe care cel mai adesea le evităm și care, parcursă cu onestitate și cu blândețe, poate schimba fundamental modul în care te raportezi la tine și la ceilalți.
Nevoia de iubire: nu un moft, ci o nevoie biologică
Psihologia a confirmat, de mult și din mai multe direcții, ceea ce consilierii și terapeuții știu din practică: nevoia de conectare emoțională, de a fi acceptat și iubit, nu este o slăbiciune sentimentală sau un produs al culturii moderne.
Este înscrisă în biologia noastră.
John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, a demonstrat prin cercetări riguroase că atașamentul — adică nevoia de a forma legături emoționale stabile și sigure cu ceilalți — este un sistem motivațional primar, la fel de fundamental ca sistemul de căutare a hranei. Nu îl alegem. Nu putem renunța la el prin voință. El funcționează, cu sau fără acordul nostru conștient, pe toată durata vieții.
Cercetările din neurobiologia socială, inclusiv lucrările lui John Cacioppo despre singurătate, au arătat că izolarea emoțională cronică produce efecte fizice și neurologice similare cu stresul cronic sever: creșterea inflamației, alterarea somnului, accelerarea deteriorării cognitive, creșterea riscului cardiovascular. Singurătatea, tradusă neurobiologic, este o stare de pericol.
De ce lipsa de iubire se ascunde în spatele altor etichete
Una dintre complicațiile acestei realități este că nevoia de iubire este rareori numită direct în cabinetul terapeutic. Oamenii vin cu eticheta pe care au primit-o sau pe care și-au pus-o singuri: „am depresie”, „am anxietate”, „nu mă simt bine”, „nu știu ce vreau de la viață”.
Sub aceste etichete, dacă asculți cu atenție și cu răbdare, găsești adesea aceeași temă:
„Nu mă simt suficient.” „Nu știu dacă contez cu adevărat.” „Nu știu cum să fiu iubit fără să fac ceva în schimb.” „Nu am încredere că, dacă arăt cine sunt cu adevărat, voi fi acceptat.”
Asta nu înseamnă că depresia sau anxietatea nu sunt reale sau că nu au nevoie de atenție clinică.
Înseamnă că, foarte adesea, ele sunt simptome, nu cauza profundă. Iar cauza, neabordată, poate produce simptome noi, chiar dacă pe cele vechi le tratăm eficient.
Suntem ființe sociale prin constituție, nu prin preferință
Nevoia de conectare nu este o opțiune de personalitate. Nu ești mai puternic dacă „nu ai nevoie de nimeni”. Nu ești mai evoluat dacă ești autosuficient emoțional.
Suntem, ca specie, ființe profund sociale. Creierul uman s-a dezvoltat în contextul comunității, al relației, al interdependenței. A pretinde că poți funcționa optim în izolare emoțională este similar cu a pretinde că poți funcționa optim fără somn: poate merge o vreme, dar cu un cost biologic și psihologic crescând.
De aceea, nu trebuie să-ți fie rușine de nevoia de a fi iubit. Nu trebuie s-o ascunzi sau s-o negi. Trebuie s-o recunoști, s-o înțelegi și să înveți s-o împlinești în moduri sănătoase — nu din disperare sau din dependență, ci din alegere și din abundență interioară.
Cele trei dimensiuni ale sinelui: corp, emoții, gânduri
Drumul către împlinirea nevoii de iubire nu începe în exterior. Începe înăuntru. Iar înăuntru suntem ființe complexe, construite pe trei niveluri care se influențează constant: corpul, emoțiile și gândurile.
Neglijarea oricăreia dintre aceste dimensiuni creează un dezechilibru care se va manifesta, mai devreme sau mai târziu, în viața relațională. De aceea, înainte să vorbim despre cum îți împlinești nevoia de iubire în relația cu ceilalți, e important să vorbim despre cum îți împlinești această nevoie în relația cu tine însuți.
Corpul: mai mult decât un vehicul
Într-o cultură care glorifică performanța și productivitatea, corpul este tratat adesea ca un vehicul: îl umplem cu combustibil suficient ca să meargă mai departe, îl reparăm când se strică, îl ignorăm când se plânge prea tare. Relația cu corpul devine una pur instrumentală.
Dar corpul nu este doar un vehicul. Este locul în care trăiești. Este locul în care emoțiile se stochează, în care traumele își lasă amprenta, în care bucuriile se manifestă fizic. Cercetările lui Bessel van der Kolk arată că traumele emoționale sunt înscrise în corp la un nivel somatic profund, care nu poate fi accesat doar prin conversație sau analiză rațională.
A-ți iubi corpul nu înseamnă să fii obsedat de aspectul fizic. Înseamnă să îl asculți: ce simte, unde ține tensiunea, când are nevoie de odihnă, când are nevoie de mișcare, când are nevoie de atingere umană sau de liniște. Înseamnă să îi acorzi nu doar funcționalitate, ci și plăcere și respect.
Un exercițiu simplu: o dată pe zi, fă un scurt „scan” al corpului. Nu ca să evaluezi, ci ca să asculți.
Unde simți tensiune?
Unde simți ușurință?
Ce îți cere corpul în acest moment?
Răspunsurile, ascultate cu regularitate, devin un dialog, nu un monolog.
Emoțiile: mesageri, nu dușmani
Una dintre cele mai dăunătoare convingeri despre emoții este că unele sunt „bune”, iar altele „rele”; că ar trebui să le amplificăm pe cele pozitive și să le suprimăm pe cele negative. Această credință produce, paradoxal, exact suferința pe care încearcă s-o evite.
Emoțiile nu sunt bune sau rele. Sunt informații.
Furia îți spune că o limită a ta a fost încălcată.
Tristețea îți spune că ai pierdut ceva important.
Frica îți spune că percepi o amenințare.
Bucuria îți spune că ești aliniat cu ceva care contează pentru tine.
Suprimarea unei emoții nu o elimină. O împinge sub pragul conștiinței, unde continuă să opereze fără a fi văzută sau integrată.
Peter Levine a arătat că emoțiile neintegrate se stochează somatic și pot produce simptome fizice și psihologice care par fără legătură cu sursa lor.
Autenticitatea emoțională — capacitatea de a recunoaște și de a exprima ceea ce simți cu adevărat, inclusiv furia, tristețea sau frustrarea — nu este un semn de instabilitate. Este un semn de sănătate. Și este fundația oricărei conexiuni reale: nu ne conectăm cu măștile oamenilor, ci cu oamenii înșiși.
Exemplu concret: Andrei vine la terapie cu o aparență „bună”. Funcționează, muncește, pare ok. Dar în interior există o furie veche, niciodată exprimată, față de un părinte absent.
Acea furie neintegrată se manifestă ca iritabilitate cronică, conflicte repetate cu partenera, o senzație difuză de nefericire. Când Andrei ajunge să numească și să simtă acea furie, ceva se eliberează. Nu pentru că furia „rezolvă” totul, ci pentru că a fost, în sfârșit, văzută.
Gândurile: dimensiunea pe care o putem influența conștient
Spre deosebire de emoții, care apar adesea spontan, gândurile au o particularitate valoroasă: pot fi observate, evaluate și, în timp, modificate. Nu toate gândurile noastre sunt adevăruri. Multe sunt ipoteze formate devreme — filtre prin care interpretăm realitatea fără să le fi supus vreodată unui test critic.
„Nu sunt suficient de bun.”
„Dacă arăt cine sunt cu adevărat, voi fi respins.”
„Iubirea trebuie câștigată.”
„Sunt prea mult sau prea puțin.”
Acestea nu sunt realități obiective. Sunt convingeri formate în contexte specifice, purtate ca și cum ar fi legi universale.
O practică de igienă mintală este să-ți observi gândurile dominante și să te întrebi: mai este adevărat? mă mai servește? există o perspectivă mai nuanțată și mai eliberatoare?
Întrebări de autoevaluare pe care le propun des:
De ce trăiesc?
Cum trăiesc, în medie, nu doar în vârfuri?
Cine sunt oamenii din jurul meu și ce aduc în viața mea?
Ce pot face concret, azi, pentru a-mi îmbunătăți calitatea vieții emoționale?
Iubirea de sine: nu narcisism, ci fundament
Conceptul de iubire de sine este, poate, cel mai înțeles greșit. A ajuns să fie confundat cu egocentrismul, autoindulgența sau narcisismul „îmbrăcat” în limbaj terapeutic.
Iubirea de sine reală este, în esență, capacitatea de a te trata cu aceeași grijă, înțelegere și respect cu care ai trata o persoană importantă pentru tine.
Este capacitatea de a-ți recunoaște valoarea inerentă, care nu depinde de performanță, de aprobarea celorlalți sau de absența greșelilor.
De ce iubirea de sine este precondiția relației sănătoase cu ceilalți
Există o logică simplă: nu poți oferi ceea ce nu ai.
Un om care funcționează din lipsă de sine, din frică de abandon sau din nevoie acută de validare va crea relații bazate pe aceeași lipsă. Nu pentru că este „rău”, ci pentru că atât are disponibil în interior.
Când, în schimb, ai construit o relație funcțională cu tine — când te cunoști, îți recunoști nevoile și știi să ți le împlinești într-o măsură, când poți fi singur fără să te simți abandonat și când nu depinzi de aprobarea constantă a celorlalți ca să te simți bine — atunci poți intra într-o relație din abundență, nu din lipsă. Poți alege, nu te agăți. Poți oferi, nu „cumperi”.
Autocompasiunea: cheia practică a iubirii de sine
Cercetările Dr. Kristin Neff despre autocompasiune arată că oamenii cu un nivel ridicat de autocompasiune gestionează mai bine stresul, se refac mai sănătos după eșec și mențin relații mai stabile decât cei care se bazează pe o stimă de sine condiționată de performanță.
Autocompasiunea nu înseamnă să îți scuzi comportamentele dăunătoare. Înseamnă să îți privești greșelile cu aceeași blândețe cu care ai privi un om drag care trece prin ceva similar. Să recunoști că imperfecțiunea este parte din condiția umană, nu o dovadă că „ești greșit”.
În practică, autocompasiunea are trei componente:
blândețe față de sine în loc de autocritică;
umanitate comună (nu ești singurul/ singura care suferă);
mindfulness: observarea experienței fără s-o amplifici sau să o negi.
Vulnerabilitatea ca forță, nu ca slăbiciune
Brené Brown a arătat, în cercetările ei, că oamenii care trăiesc cu un sentiment stabil de conexiune și valoare de sine au în comun curajul de a fi vulnerabili. Nu absența fricii, nu garanția că nu vor fi răniți — ci disponibilitatea de a se arăta așa cum sunt.
Vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Este limbajul cel mai direct al conectării umane. Când îți arăți vulnerabilitatea autentică, îi dai celuilalt permisiunea să fie și el uman. Creezi condițiile unei conexiuni reale, nu performate.
Asta nu înseamnă să te expui oricui. Vulnerabilitatea sănătoasă se oferă în contexte de încredere, gradual. Dar înseamnă să nu trăiești în spatele unui zid al perfecțiunii, unde nimeni nu ajunge la tine cu adevărat.
Iubirea de sine nu este un punct final la care ajungi și rămâi. Este o practică zilnică: alegerea repetată de a te trata cu grijă, de a te cunoaște cu onestitate și de a-ți permite să fii uman, imperfect și în devenire.
Reziliența emoțională și inteligența emoțională: competențe, nu trăsături fixe
Două dintre cele mai valoroase capacități în navigarea vieții emoționale — reziliența și inteligența emoțională — sunt adesea percepute ca trăsături fixe. Realitatea este alta: se învață.
Reziliența: arta de a reveni, nu de a nu cădea
Reziliența nu înseamnă să nu fii afectat de dificultăți. Înseamnă să revii, să integrezi, să continui. George Bonanno a arătat că reziliența nu este o trăsătură rară a oamenilor excepționali, ci un răspuns mai comun la adversitate decât credeam, atunci când există resurse suficiente.
Resurse care susțin reziliența:
relații de sprijin autentic;
un sens (mic sau mare) care îți oferă direcție;
autoreglare emoțională;
un raport de bază cu tine însuți bazat pe acceptare, nu condamnare.
Inteligența emoțională: o competență construită
Daniel Goleman descrie inteligența emoțională prin: conștientizarea emoțiilor, gestionarea lor, motivarea de sine, empatie și abilități sociale. Iar fundația este simplă: nu poți gestiona ce nu poți recunoaște.
Se construiește prin practică: conversații în care numești emoții, reflecție asupra reacțiilor, expunere la perspective diferite și, foarte eficient, prin psihoterapie.
Dependența de iubire vs. alegerea de a iubi: o distincție esențială
Una dintre cele mai importante distincții în terapie este între a căuta iubire din lipsă și a alege să iubești din abundență.
Când nevoia de iubire nu a fost împlinită suficient (în copilărie sau în relația cu sine), căutăm iubirea din exterior ca pe un substitut al unui gol interior. Din această dinamică se naște dependența, nu conexiunea.
Dependența se simte ca urgență și frică: „am nevoie de el/ea ca să fiu bine”, „dacă pleacă, mă prăbușesc”.
Iubirea matură se simte ca alegere: „îl/o aleg pentru că viața împreună e mai bogată, nu pentru că fără el/ea nu exist”.
Drumul către autoîmplinire și fericire nu este un punct la care ajungi o dată. Este o călătorie continuă. Și fiecare pas către o mai bună cunoaștere de sine, către onestitate emoțională și către o relație mai blândă cu propriile imperfecțiuni este un pas către o viață mai plină și mai conectată.
Exercițiu practic: Scrisoarea către Sinele tău
Un exercițiu de autocompasiune și autocunoaștere în cinci pași
Acest exercițiu este inspirat din practica scrisorii de autocompasiune, folosită în terapia centrată pe compasiune și în lucrul cu stima de sine. Este cel mai eficient făcut în scris, într-un moment de liniște, fără grabă.
Ai nevoie de un caiet sau câteva foi de hârtie, de un instrument de scris și de 30–40 de minute. Dacă apar emoții intense, fă o pauză, respiră și revino când ești gata.
Pasul 1: Momentul de prezență
Înainte să începi, fă câteva respirații adânci și întreabă-te: cum mă simt acum, în corp? în relații? în interior?
Scrie 2–3 propoziții care descriu starea ta, fără judecată.
Pasul 2: Ce ai nevoie să auzi
Gândește-te la o dificultate prin care treci acum sau la o zonă în care te simți insuficient, neacceptat sau pierdut. Apoi întreabă-te:
ce aș vrea să aud de la cineva care mă iubește cu adevărat, necondiționat?
Scrie acele cuvinte.
Pasul 3: Scrisoarea de autocompasiune
Scrie-ți o scrisoare ca și cum ai fi cel mai bun prieten al tău — cineva care te cunoaște complet și te iubește necondiționat.
Include:
recunoașterea durerii (fără minimizare);
reamintirea că nu ești singur/ă (umanitate comună);
cuvinte de încurajare și blândețe.
Nu forța sentimentele. Scrie cu blândețea pe care o poți accesa acum.
Pasul 4: Cele trei dimensiuni
Răspunde pe rând:
Corpul meu: ce nevoie a corpului meu ignor sau amân? Ce pot face săptămâna aceasta ca să-l ascult mai bine?
Emoțiile mele: ce emoție simt cel mai des în ultima vreme și ce încearcă să-mi spună? I-am dat spațiu sau am evitat-o?
Gândurile mele: care este o convingere veche despre mine care poate nu mai e adevărată? Ce convingere mai nuanțată pot încerca?
Pasul 5: Un angajament mic
Încheie cu un angajament concret față de tine: un lucru mic, fezabil, specific, pe care îl vei face săptămâna aceasta ca act de iubire de sine.
Scrie-l, apoi notează la finalul săptămânii cum a fost să îl onorezi.
Notă importantă:
Dacă, în timpul exercițiului, intri în contact cu dureri vechi intense, amintiri dificile sau emoții copleșitoare, este un semn că acele zone au nevoie de sprijin. Caută un psihoterapeut. Vindecarea rănilor de atașament și a rănilor legate de iubire de sine este mai sigură și mai durabilă cu însoțire profesionistă. A cere ajutor este, în sine, un act de iubire de sine și curaj.
Lucrez cu cupluri sau individual folosind Terapia Focalizată pe Emoții (EFT)
Psihoterapeut Alina Blăgoi
📞 0730 587 458
Dacă ai nevoie de un spațiu sigur în care să fii ascultat(ă) și să înțelegi ce se întâmplă între voi, sunt aici pentru tine.
Articole recomandate:
Dependența emoțională: când iubirea devine un strigăt de ajutor
Atașamentul sigur: fundamentul relațiilor sănătoase și împlinite
Siguranța emoțională în cuplu: ce este și cum o construiești
• Serviciile de psihoterapie sunt oferite în cabinet și online de Alina Blăgoi, psiholog clinician și psihoterapeut EFT.
• Informațiile de pe site au scop educativ și nu înlocuiesc evaluarea sau intervenția terapeutică individuală.
• Conținutul este actualizat periodic, în acord cu cele mai recente practici din psihologia clinică și terapia de cuplu.