Nu vorbesc despre oameni care nu sunt iubiți.
Vorbesc despre oameni care sunt iubiți și care nu știu să primească iubirea.
Partenerii lor fac gesturi frumoase. Le spun cuvinte bune. Sunt prezenți. Și, totuși, ceva nu ajunge. Iubirea vine, dar parcă se revarsă pe lângă ei.
Am întâlnit această experiență de suficient de multe ori în cabinet încât să știu că nu este deloc rară. Și că are o logică.
Cum arată acest lucru în practică?
Partenerul spune ceva frumos, iar persoana minimizează imediat.
„Nu este nicio mare realizare. Oricine ar fi făcut la fel.”
Cineva face un gest de grijă, iar persoana se simte inconfortabil. Simte că trebuie să răspundă imediat, să întoarcă gestul, să se scuze că a primit.
Partenerul își exprimă iubirea, iar primul gând al persoanei este:
„Nu mă cunoaște cu adevărat. Dacă m-ar cunoaște cu adevărat, nu ar spune asta.”
Nu lipsesc recunoștința sau aprecierea.
Nu este vorba despre indiferență.
Este ceva mult mai profund: incapacitatea de a lăsa iubirea să ajungă până la tine.
În teoria atașamentului, iubirea nu înseamnă doar ceea ce oferi.
Înseamnă și ceea ce poți primi.
Capacitatea de a primi iubire — de a o lăsa să ajungă la tine, de a te simți văzut cu adevărat și de a putea rămâne cu acel sentiment fără să-l respingi, fără să-l minimizezi și fără să-l sabotezi — nu este înnăscută.
Ea se formează.
Sau nu se formează.
Se dezvoltă prin experiența repetată, încă din copilărie, că prezența ta este bine primită. Că nevoile tale sunt binevenite. Că a fi îngrijit este firesc și sigur.
Atunci când această experiență nu a existat — când iubirea din copilărie a fost condiționată, inconsistentă sau absentă — creierul învață o lecție profundă:
Iubirea nu este pentru mine.
Sau:
Iubirea are un preț.
Sau:
A primi înseamnă să devin dator, vulnerabil și expus.
Există câteva moduri specifice prin care oamenii care nu știu să primească iubire o resping, de cele mai multe ori fără să-și dea seama.
Minimizarea. Reduce importanța gestului sau a cuvântului înainte ca acesta să poată ajunge cu adevărat la ei.
„Nu a fost mare lucru. Nu merit asta.”
Contraatacul. Întorc imediat complimentul sau gestul.
„Tu ești cel care merită. Tu ai făcut mult mai mult.”
Astfel, nu rămân niciodată în poziția celui care primește.
Îndoiala. Pun sub semnul întrebării sinceritatea celuilalt.
„Nu mă cunoaște cu adevărat.”
„Vrea ceva de la mine.”
„Va vedea curând cine sunt cu adevărat.”
Sabotajul. Uneori, fără să conștientizeze, creează situații care confirmă convingerea că iubirea nu durează. Se comportă într-un mod care îl îndepărtează pe celălalt tocmai atunci când acesta începe să se apropie.
Toate aceste mecanisme au aceeași funcție:
Să protejeze.
Dacă nu primesc cu adevărat iubirea, nu voi fi rănit sau rănită atunci când ea va dispărea.
Și va dispărea.
Pentru că așa s-a întâmplat întotdeauna.
Partea dureroasă a acestei dinamici este că produce exact ceea ce persoana se teme cel mai mult.
Partenerul care iubește și nu este primit ajunge, în timp, să se simtă invizibil.
Gesturile nu ajung.
Cuvintele nu rămân.
Începe să se întrebe dacă iubește în modul potrivit sau dacă iubește suficient.
Uneori se îndepărtează.
Iar persoana care nu a putut primi iubirea își confirmă convingerea:
„Știam. Nu durează. Nu este pentru mine.”
Cercul se închide.
Nu pentru că iubirea nu a existat.
Ci pentru că nu a existat un canal prin care ea să poată intra.
Poate că cel mai greu moment în procesul terapeutic este acela în care persoana realizează:
Am fost iubită. Și nu am știut să primesc.
Nu ca pe o acuzație.
Ci ca pe o pierdere.
Pierderea a ceva care a existat, dar care nu a putut fi simțit.
Iar după această conștientizare apare, uneori, ceva la fel de important:
Capacitatea de a face lucrurile diferit.
Nu dintr-odată.
Nu fără momente în care vechiul reflex revine.
Ci cu încă un centimetru de deschidere.
Cu posibilitatea de a rămâne, măcar uneori, în contact cu grija primită, fără să o respingi imediat.
Dacă te regăsești în ceea ce am scris — dacă știi că ai lângă tine oameni care te iubesc și simți totuși că ceva nu ajunge până la tine — să știi că aceasta nu este o condamnare.
Este un punct de pornire.
A învăța să fii iubit este posibil.
Poate mai târziu.
Poate altfel decât ai fi crezut.
Dar este posibil.
Te regăsești în ceea ce am descris? Sau ai iubit pe cineva care nu putea să primească iubirea?
Scrie-mi.
Cu drag,
Alina