Depresie: din perspectiva clientului

🔵 Sunt zile în care durerea nu se vede.
Nu are lacrimi. Nu are cuvinte. Doar o greutate tăcută care apasă peste tot ce altădată părea simplu.

🟣 Depresia nu bate la ușă.
Nu se anunță zgomotos. Uneori vine ca o ceață care se așază peste gânduri, trup și inimă. Alteori vine cu tăcere. Cu oboseală. Cu absență.

🟠 Pentru cei din afară, pare că totul e în regulă.
Dar în interior, totul e greu. Să te ridici din pat. Să răspunzi la un mesaj. Să te bucuri. Să simți ceva.

🟢 Nu toți strigă după ajutor.
Unii zâmbesc politicos. Merg la muncă. Fac glume. Dar se simt goi. Invizibili. Rupți de sine.

🔴 În rândurile care urmează nu vei găsi statistici.
Ci vocea unui suflet care trăiește depresia din interior. Poate e vocea ta. Poate e vocea cuiva drag.

🟡 Și mai ales, e o voce care îți șoptește blând:
„Nu ești singur(ă). Se poate vindeca. Și e în regulă să ceri ajutor.”

Nu e ușor să vorbesc despre asta.
Uneori nici nu știu cum să încep.
Pentru că depresia nu are întotdeauna o formă clară.
Uneori vine ca o ceață. Alteori ca o tăcere înăuntru care face zgomot doar pentru mine.

Nu am căzut brusc într-o groapă. A fost mai degrabă o alunecare lentă.
Zi după zi, mi-am pierdut energia, pofta de viață, sensul.
Lucrurile care mă bucurau au devenit... neutre.
Oamenii dragi au început să se simtă departe, chiar dacă erau aproape.
Eu am început să mă simt... gol(ă).

🌀 „Dar ai tot ce-ți trebuie. Cum poți fi deprimat(ă)?”

Asta mi s-a spus adesea. Și știu că nu e din răutate.
Dar cuvintele astea dor. Pentru că depresia nu e despre ce „ai” în exterior, ci despre ce nu mai simți în interior.

Am început să mă întreb dacă ceva e în neregulă cu mine.
Să mă învinovățesc.
Să îmi spun că sunt slab(ă), nerecunoscător(oare), defect(ă).
Și asta doar a adâncit rana.

💭 Gândurile mele – o închisoare invizibilă

Gândurile deveneau mai negre cu fiecare zi.
„Nu sunt suficient(ă).”
„Nu contez pentru nimeni.”
„Poate ar fi mai bine dacă n-aș mai fi.”

Nu le spuneam nimănui. Zâmbeam. Mergeam la muncă. Vorbeam politicos.
Dar în mine era un haos tăcut. O oboseală care nu se odihnea niciodată.

🧠 Ce nu se vede din afară

Depresia nu e mereu lacrimi.
Uneori e apatie.
E statul în pat cu telefonul în mână, ore în șir, fără să faci nimic.
E mâncatul compulsiv sau lipsa totală a apetitului.
E dificultatea de a te ridica de pe scaun. Sau de a răspunde la un simplu mesaj.
E sentimentul că totul este prea greu, prea mult, prea fără sens.

🫂 Terapia – prima ușă deschisă

Când am început terapia, nu știam ce să spun.
Doar că... aveam nevoie să nu mai port totul singur(ă).
Psihoterapeutul nu m-a grăbit. Nu m-a judecat. A fost acolo. Cu mine.
Și uneori, doar asta a contat: să fiu văzut(ă). Să nu mai fiu invizibil(ă) nici pentru mine.

Încet, cu răbdare, am învățat să-mi înțeleg stările.
Am învățat că depresia nu e un eșec personal.
Ci un semnal. Un strigăt. O durere care are nevoie de spațiu și de înțelegere, nu de rușine.

💡 Ce a început să ajute

• Validarea. Cineva care să spună: „E normal ce simți. Nu ești singur(ă).”

• Rutină blândă. Fără presiune, doar gesturi mici: un duș, o plimbare, o respirație conștientă.

• Scrisul. Uneori scriam fără să citesc ce am scris. Dar mă descărcam.

• Terapia. Un loc sigur, unde m-am regăsit încetul cu încetul.

🌱 Dacă te regăsești în rândurile acestea…

Te rog, nu te învinovăți. Nu te izola. Nu crede vocea care îți spune că nu contezi.
E doar vocea durerii – și poate fi înțeleasă și liniștită.

Caută sprijin. Într-un terapeut, într-un om de încredere, într-un spațiu sigur.
Nu trebuie să lupți singur(ă).

Depresia se poate trata.
Dar înainte de toate, merită să fii tratat(ă) cu blândețe.
De ceilalți.
Dar și de tine.

Să vă fie cu folos,
Psihoterapeut Alina Blăgoi