Există o scenă care se repetă, cu mici variații, în cabinetul meu.
Cineva îmi vorbește despre relația lui sau a ei. Cuvintele sunt ordonate, raționale, uneori chiar convingătoare.
„Da, avem probleme, dar ce cuplu nu are?”
„Da, se întâmplă uneori să nu fim bine, dar, în general, merge.”
„Nu este perfect, dar nimic nu este perfect.”
Și, în timp ce vorbește, îl privesc.
Și văd altceva.
Umeri încordați. O respirație care nu coboară până în abdomen. Mâini care se strâng fără ca persoana să-și dea seama. O tensiune fină în jurul ochilor, care rămâne acolo pe tot parcursul ședinței.
Corpul spune altceva decât cuvintele.
În peste douăzeci de ani de cabinet, am învățat să ascult mai întâi corpul. Nu pentru că mintea ar minți intenționat, ci pentru că are o capacitate extraordinară de a construi povești care ne protejează. De a raționaliza. De a pune lucrurile în context. De a găsi explicații pentru care, în fond, situația este acceptabilă.
Corpul nu face asta.
El păstrează ceea ce mintea a învățat să ignore.
Cercetările din neurobiologie, în special lucrările lui Bessel van der Kolk despre traumă și ale lui Stephen Porges despre sistemul nervos autonom, arată că răspunsurile corporale la stresul relațional sunt reale, măsurabile și apar adesea înainte ca persoana să conștientizeze că ceva nu este în regulă.
Corpul știe mai devreme.
Aproape întotdeauna.
Cum arată acest lucru, în viața de zi cu zi?
Poate că te încordezi ușor când îi auzi pașii pe hol. Nu din emoția întâlnirii, ci dintr-o stare de pregătire. Ca și cum o parte din tine ar spune: „Fii atent. S-ar putea întâmpla ceva.”
Poate că adormi mai greu atunci când este lângă tine decât atunci când ești singur. Sistemul tău nervos nu se abandonează odihnei. Rămâne, într-un fel, în stare de alertă.
Poate că respirația ți se schimbă imediat ce începeți să vorbiți despre anumite subiecte. Devine mai superficială, mai rapidă. Corpul se pregătește pentru conflict înainte ca mintea să realizeze că acesta se apropie.
Poate că te simți mai ușor după ce pleacă. Nu pentru că îți dorești distanța, ci pentru că presiunea din corp dispare pentru o vreme.
Sau poate că ai dureri persistente de ceafă și umeri, migrene ori probleme digestive, fără o explicație medicală suficientă. Uneori, corpul exprimă, în limbajul lui, ceea ce emoțiile nu au avut încă spațiu să spună.
Asta nu înseamnă că orice disconfort într-o relație este dovada că relația trebuie să se încheie.
Relațiile sănătoase trec și ele prin conflicte. Au perioade de distanță, momente dificile și conversații care dor.
Diferența nu este absența tensiunii.
Diferența este ceea ce se întâmplă cu sistemul tău nervos după aceea.
Dacă, în mod constant, corpul tău rămâne în alertă în prezența partenerului, dacă odihna vine mai degrabă în absența lui decât în prezența lui, dacă nu reușești să te relaxezi atunci când sunteți împreună, merită să privești cu atenție acest semnal.
Nu ca pe un verdict.
Ci ca pe o informație importantă.
Mintea poate construi justificări ani întregi. Poate explica de ce lucrurile sunt, totuși, suportabile. Poate compara: „Sunt oameni care trăiesc situații mult mai grele.” Poate calcula tot ceea ce ați construit împreună și cât de mare ar fi costul unei schimbări.
Corpul nu face calcule.
Nu compară.
Nu argumentează.
El pune doar câteva întrebări esențiale:
Sunt în siguranță?
Mă pot relaxa?
Pot să respir?
Atunci când răspunsul este „da”, îl simți.
Iar când răspunsul este „nu”, îl simți și pe acela.
Una dintre întrebările pe care le adresez uneori, atunci când simt că mintea a preluat complet controlul și corpul a rămas fără voce, este aceasta:
Cum te simți în corp atunci când ești lângă el sau lângă ea?
Nu ce gândești.
Nu ce îți spui.
Nu ce crezi că ar trebui să simți.
Ci ce se întâmplă, concret, în corpul tău.
De multe ori, răspunsul sincer la această întrebare conține mai multă informație decât ore întregi de analiză.
Corpul nu vorbește prin cuvinte.
Vorbește prin respirație.
Prin tensiune.
Prin liniște.
Prin felul în care se simte atunci când este în prezența celuilalt.
Iar uneori, exact acolo începe adevărata înțelegere.
Ți s-a întâmplat vreodată ca propriul corp să știe ceva ce mintea ta nu era încă pregătită să recunoască? Scrie-mi în comentarii.
Cu drag,
Alina