Există o întrebare pe care mi-o pun oamenii înainte de a începe terapia și, uneori, în primele ședințe, cu o doză de anxietate în voce:
— Dar ce faci tu, de fapt, acolo? Vorbești? Dai sfaturi? Pui întrebări?
Da. Vorbesc. Pun întrebări. Uneori ofer o perspectivă sau numesc ceva ce văd.
Dar există momente în care tac. Și aceste momente — despre care nu se vorbește aproape deloc — sunt, în experiența mea, unele dintre cele mai importante din întregul proces terapeutic.
Am învățat să tac în terapie prin propria mea terapie.
Înainte să înțeleg valoarea tăcerii, o umpleam. Cu întrebări, cu observații, cu reformulări. Nu din rea-voință, ci din disconfort. Tăcerea părea un spațiu gol care trebuia umplut, o responsabilitate neîndeplinită, un semn că nu știam ce să fac.
Terapeuta mea, în schimb, știa să rămână în tăcere cu un calm pe care eu nu îl aveam. Și am observat, în timp, ce se întâmpla în acel calm.
Se întâmpla altceva.
Când tac — intenționat, nu din neputință — creez un spațiu. Un spațiu în care clientul poate să continue ceea ce tocmai a spus, sau să meargă mai adânc în ceea ce abia începuse, sau să rămână cu ceea ce a simțit fără să fie imediat întrerupt de următoarea întrebare.
Mulți oameni nu au trăit niciodată acest spațiu. Au trăit conversații în care cineva așteaptă să termini ca să poată vorbi el. Au trăit validări rapide — „da, înțeleg, și?” — care nu lasă timp să se așeze ceea ce tocmai s-a spus. Au învățat să vorbească repede, să treacă repede de la un lucru la altul, să nu stea prea mult cu o emoție pentru că devine incomodă.
În terapie, tăcerea spune:
„Nu mă grăbesc. Suntem amândoi aici. Ceea ce ai spus acum merită mai mult decât trecerea imediată la următorul lucru.”
Uneori, în tăcere, se întâmplă ceva vizibil.
Lacrimile vin tocmai atunci — nu în mijlocul a ceea ce s-a spus, ci după ce s-a spus, în liniștea care urmează. Ca și cum emoția aștepta să nu mai fie întreruptă.
Sau vine o propoziție pe care nu o planificase nimeni. Ceva care iese din gura clientului și îl surprinde pe el însuși. Un adevăr care nu ar fi apărut dacă tăcerea nu ar fi făcut loc pentru el.
Sau nu vine nimic.
Și acel nimic — acea capacitate de a sta cu ceea ce tocmai s-a spus, fără urgența de a continua — este el însuși terapeutic.
Am învățat ceva despre tine din felul în care reacționezi la tăcerea mea.
Unii oameni o umplu imediat — cu cuvinte, cu glume, cu o întrebare adresată mie. Disconfortul față de tăcere este uneori disconfortul față de propriul interior. Față de ceea ce ar putea apărea dacă nu ar exista nimic care să îl acopere.
Alții se așază în ea. Respiră. Lăcrimează uneori. Și, din acel loc, spun lucruri pe care nu le-au spus niciodată cu voce tare.
Nu există un răspuns corect.
Dar există informații în ambele.
M-am gândit de multe ori că cea mai bună metaforă pentru tăcerea terapeutică nu este pauza — ci prezența.
Nu tac pentru că nu am ce spune.
Tac pentru că ceea ce ai spus tu merită să existe puțin în cameră, neîntrerupt, neinterpretat imediat, nepus imediat în cuvinte mai bune.
Tac pentru că uneori cel mai important lucru pe care îl poate face cineva pentru tine este să rămână acolo, în liniște, cu ceea ce ai adus.
Și, în timp, am ajuns să cred că aceasta — a fi cu cineva în tăcere, fără să fugi și fără să umpli spațiul — este una dintre cele mai rare și mai valoroase forme de prezență pe care o putem oferi unii altora.
Nu doar în cabinet.
Ți s-a întâmplat să fii în tăcere cu cineva și să simți că este în regulă?
Sau, dimpotrivă, să simți nevoia urgentă să o umpli?
Scrie-mi.
Cu drag,
Alina