Există o întrebare pe care o pun des în cabinet și care îi face pe oameni să se oprească mai des decât ne-am putea imagina:
„Ce simți acum?”
În aparență, este o întrebare simplă.
Și totuși, pentru mulți oameni, după ea urmează o tăcere lungă.
„Nu știu.”
Sau:
„Simt ceva, dar nu știu ce.”
Sau, poate:
„Știu că este ceva acolo, dar nu am cuvinte pentru ceea ce simt.”
Această dificultate nu înseamnă lipsă de inteligență, sensibilitate sau capacitate de introspecție. Și nici nu înseamnă că persoana nu are emoții.
Uneori, înseamnă exact contrariul: simte mult, dar nu știe încă să traducă în cuvinte ceea ce se întâmplă în interior.
În psihologie, dificultatea persistentă de a identifica și de a exprima propriile emoții este asociată cu ceea ce numim alexitimie.
Dincolo de termenul clinic, experiența poate fi foarte simplă și foarte concretă.
Simți o apăsare în piept. Un nod în gât. O tensiune în stomac. O agitație pe care nu ți-o poți explica. Poate un gol sau o oboseală care pare să nu aibă o cauză clară.
Știi că se întâmplă ceva în tine.
Dar acel „ceva” nu are încă un nume.
Nu poți spune: „Sunt trist.”
Nici: „Mi-e frică.”
Nici: „Sunt furios.”
Spui doar:
„Nu sunt bine.”
„Mă simt rău.”
„Nu știu ce am.”
Sunt cuvinte care descriu disconfortul, dar nu ne spun încă povestea lui.
De unde vine această dificultate?
Pentru unii oameni, răspunsul se află în experiențele timpurii.
Poate au crescut într-un mediu în care emoțiile nu erau numite, ascultate sau validate.
„Nu mai plânge.”
„Nu ai de ce să fii trist.”
„Iar te-ai supărat?”
„Treci peste.”
Poate nimeni nu s-a oprit lângă copil să îi spună:
„Văd că te doare. Sunt aici. Hai să vedem împreună ce se întâmplă cu tine.”
Iar copilul a învățat ceva important despre supraviețuirea lui emoțională:
să meargă mai departe.
Să fie cuminte.
Să fie puternic.
Să funcționeze.
Să nu deranjeze cu ceea ce simte.
Cu timpul, această strategie poate deveni atât de familiară, încât adultul nu mai știe doar să ascundă emoția de ceilalți.
Începe să o ascundă și de el însuși.
Corpul continuă însă să transmită semnale.
Doar că legătura dintre ceea ce simte corpul și cuvintele prin care experiența poate fi înțeleasă a devenit mai greu accesibilă.
Și atunci apare întrebarea:
Ce faci cu o emoție pe care nu o poți numi?
Poate că primul lucru este să nu te grăbești să îi găsești un nume.
Nu trebuie să alegi imediat între tristețe, furie, teamă, rușine sau anxietate.
Uneori, încercarea de a găsi „răspunsul corect” ne îndepărtează tocmai de experiența pe care încercăm să o înțelegem.
Poți începe mai simplu.
Cu corpul.
Unde simți acel ceva?
În piept?
În stomac?
În gât?
În umeri?
Este o apăsare? O strângere? O căldură? Un gol? O neliniște?
Nu trebuie să schimbi nimic.
Doar să observi.
Apoi, poți deveni curios.
Nu neapărat:
„Ce emoție este aceasta?”
Ci:
„Când apare?”
Poate nu știi ce simți, dar observi că apare de fiecare dată după ce vorbești cu mama ta.
Sau duminica seara.
Sau când partenerul tău se retrage și nu îți mai răspunde.
Sau când cineva este dezamăgit de tine.
Sau atunci când trebuie să ceri ceva pentru tine.
Uneori, contextul ne spune povestea înainte ca emoția să își găsească numele.
Contextul este un fir. Urmărește-l.
Și apoi vine, poate, partea cea mai dificilă:
să îi permiți acelei stări să existe fără să încerci imediat să scapi de ea.
Pentru că atunci când nu înțelegem ce se întâmplă în interior, primul impuls este adesea să facem ceva ca să nu mai simțim.
Muncim.
Mâncăm.
Derulăm la nesfârșit pe telefon.
Ne ocupăm fiecare minut.
Ne retragem.
Ne amorțim.
Facem orice pentru ca senzația aceea greu de înțeles să se liniștească.
Nu pentru că suntem slabi.
Ci pentru că este greu să rămâi lângă ceva ce nu înțelegi.
Dar atunci când acoperim permanent experiența, nu îi mai oferim posibilitatea de a deveni clară.
Uneori, ceea ce nu poate fi recunoscut emoțional continuă să se exprime prin tensiune, neliniște, reacții greu de înțeles sau prin felul în care intrăm în relație cu ceilalți.
Să rămâi pentru câteva clipe lângă o emoție pe care nu o poți numi — fără să o alungi, fără să o judeci și fără să o rezolvi imediat — poate fi un mic, dar important act de curaj.
În terapia EFIT, acesta poate deveni unul dintre cele mai valoroase momente ale procesului terapeutic.
Să stăm împreună lângă acel „ceva” care încă nu are cuvinte.
Fără să grăbim răspunsul.
Fără să îi spun terapeutul persoanei ce „ar trebui” să simtă.
Doar să rămânem suficient de aproape și suficient de curioși pentru ca experiența să poată fi simțită în siguranță.
Și, treptat, ceva începe să capete contur.
De cele mai multe ori, emoția nu vine ca o revelație dramatică.
Vine ca o recunoaștere discretă:
„Ah... asta era.”
Tristețe.
Frică.
Dor.
Rușine.
Singurătate.
Poate chiar nevoia de a fi văzut, ales, protejat sau ținut aproape.
Și atunci se întâmplă ceva important.
Emoția nu dispare doar pentru că ai reușit să o numești.
Dar nu mai este doar o neliniște fără formă.
Devine ceva ce poți recunoaște.
Ceva despre care poți vorbi.
Ceva căruia îi poți înțelege povestea.
Și, poate pentru prima dată, ceva lângă care nu mai trebuie să stai singur.
Ți s-a întâmplat vreodată să simți că în tine se petrece ceva, dar să nu găsești cuvintele pentru acel „ceva”?
Cum ai trăit acel moment? Scrie-mi.
Cu drag,
Alina
Credeam ca doar eu sufar de asa ceva. Acum cred ca e o boala a natiei noastre. Oare ma insel?