S. venise la terapie după cea de-a patra relație care se încheiase aproape în același fel.
Nu pentru că nu iubise.
Iubise de fiecare dată. Intens. Fusese prezent, atent, implicat. Lăsase urme în viețile femeilor pe care le iubise, iar fiecare despărțire lăsase, la rândul ei, urme în el.
Problema nu era lipsa sentimentelor.
Problema apărea mai târziu.
La un moment dat, relația devenea reală.
Nu mai era doar începutul acela intens, în care doi oameni se descoperă și nimic nu este încă sigur. Apăreau stabilitatea, apropierea, planurile. Celălalt începea să conteze cu adevărat.
Și exact atunci, în S. apărea impulsul de a pleca.
„Nu știu de ce fac asta”, mi-a spus în prima ședință. „Știu că iubesc. Știu că distrug ceva bun. Și totuși, când ajung acolo, simt că trebuie să ies.”
Tiparul se repeta cu o precizie dureroasă.
În primele luni ale fiecărei relații, S. era prezent. Curios. Afectuos. Disponibil. Femeile cu care fusese îi spuseseră că, lângă el, se simțiseră văzute și importante.
Apoi, pe măsură ce relația se stabiliza și apăreau planurile de viitor, ceva în el începea să se contracte.
Lucruri care până atunci nu îl deranjaseră deveneau brusc greu de tolerat.
Începea să observe defecte.
Se irita.
Devenea critic.
Se retrăgea.
Uneori pleca el. Alteori crea, fără să înțeleagă pe deplin ce face, suficientă distanță și tensiune încât celălalt să plece.
După fiecare despărțire suferea.
Uneori profund.
Și își promitea, cu sinceritate, că data viitoare va fi diferit.
Nu era.
În lucrul cu S. a devenit treptat clar că nu aveam în față un om incapabil de angajament și nici un om superficial.
Era ceva mai profund și mai contradictoriu:
S. tânjea după apropiere și, în același timp, apropierea îl speria.
Aceasta este una dintre experiențele pe care le putem întâlni în tiparele dezorganizate de atașament: persoana către care copilul ar fi trebuit să se îndrepte pentru protecție poate fi, în anumite momente, și sursa fricii, a imprevizibilității sau a durerii.
Copilul are nevoie să se apropie.
Dar apropierea poate să nu fie sigură.
Are nevoie de celălalt.
Dar același celălalt îl poate speria, respinge sau răni.
Și atunci apare un paradox greu de rezolvat:
„Am nevoie de tine. Dar nu știu dacă sunt în siguranță lângă tine.”
Nu există o strategie simplă.
Apropierea poate activa frica.
Distanța poate activa pierderea.
În povestea lui S., acest conflict se construise într-o familie în care unul dintre părinți fusese profund imprevizibil: în anumite momente cald și protector, în altele indisponibil, amenințător sau absent emoțional.
S. crescuse încercând să citească permanent atmosfera.
Cum este astăzi?
Pot să mă apropii?
Trebuie să mă retrag?
Este sigur?
Urmează să se întâmple ceva?
Pentru un copil, aceasta este o formă de vigilență care poate deveni, în timp, foarte familiară.
Iar corpul învață.
Învață că apropierea poate fi dorită și periculoasă în același timp.
Ani mai târziu, relațiile intime ale lui S. păreau să atingă exact acest loc.
Cât timp relația era la început și exista încă suficientă distanță, S. se putea apropia.
Paradoxal, dificultatea apărea atunci când primea ceea ce își dorise.
Când femeia de lângă el rămânea.
Când îl iubea.
Când relația devenea stabilă.
Când începea să existe ceva important de pierdut.
Atunci se activa alarma.
Nu ca o decizie conștientă.
Nu ca un plan.
Ci ca o reacție de protecție pe care S. o învățase cu mult înainte să poată înțelege ce i se întâmplă.
Pentru o parte din el, ceea ce devenea important devenea și periculos: dacă îmi pasă, pot pierde. Dacă mă las aproape, pot fi rănit. Dacă plec primul, poate nu voi mai fi cel părăsit.
Și astfel făcea ceea ce învățase să facă cel mai bine:
crea distanță înainte ca apropierea să îl poată răni.
Lucrul cu S. a fost lent.
Nu pentru că nu și-ar fi dorit schimbarea. Dimpotrivă. Era implicat și, uneori, surprinzător de sincer cu el însuși.
Dar nu era suficient să înțeleagă intelectual de ce pleacă.
Știa deja că face asta.
Avea nevoie să trăiască o experiență diferită.
În EFIT, schimbarea nu înseamnă doar să înțelegi povestea veche. Înseamnă și să poți intra în contact, într-un spațiu suficient de sigur, cu emoțiile și nevoile pe care ai învățat cândva să le eviți.
Pentru S., una dintre aceste experiențe a fost să descopere că apropierea nu trebuie să fie urmată inevitabil de pericol.
Că poate spune ceva vulnerabil și celălalt să nu dispară.
Că poate avea nevoie de cineva fără ca această nevoie să îl facă slab.
Că poate conta pe o prezență care rămâne consecventă.
Și, poate cel mai greu, că poate simți frica fără să fie obligat să fugă de ea.
Au existat momente în care a vrut să renunțe inclusiv la terapie.
Interesant era că aceste momente apăreau tocmai atunci când procesul devenea mai profund.
Când atingea ceva important.
Când începea să conteze.
Într-o astfel de ședință i-am spus:
„Observ că impulsul de a pleca apare chiar acum, când ne apropiem de ceva important pentru tine.”
Nu trebuia să îl conving să rămână.
Trebuia să putem deveni curioși, împreună, despre partea din el care simțea că plecarea este singura cale de a se proteja.
Spre finalul procesului nostru terapeutic, S. era într-o nouă relație.
Nu era o relație perfectă.
Dar, pentru prima dată, ajunsese dincolo de punctul în care, de obicei, începea să distrugă apropierea.
Într-o ședință mi-a povestit despre o seară în care simțise din nou vechiul impuls.
Să provoace un conflict.
Să spună ceva care să doară.
Să creeze distanță.
Să strice liniștea dintre ei înainte ca liniștea aceea să devină prea importantă.
De data aceasta însă, observase ce se întâmplă.
„Am stat cu impulsul”, mi-a spus. „L-am simțit. Știam ce era. Și am ales să nu acționez din el.”
A făcut o pauză.
„A fost cea mai grea alegere pe care am făcut-o vreodată în viața mea.”
Nu știu ce s-a întâmplat cu relația lui după încheierea procesului nostru terapeutic.
Și poate că nici acesta nu este lucrul cel mai important.
Important era că S. începuse să descopere ceva ce înainte nu putea vedea:
impulsul de a pleca nu era neapărat adevărul despre relație.
Uneori era ecoul unei protecții vechi.
O reacție care avusese cândva un sens.
O parte din el care încerca să îl salveze de o durere pe care o cunoscuse prea devreme.
Aceasta este una dintre distincțiile importante pe care le putem învăța în terapie:
ceea ce simțim este real, dar nu fiecare impuls trebuie urmat.
Putem simți frică și să rămânem.
Putem simți nevoia de a ne retrage și să devenim curioși înainte să dispărem.
Putem observa că apropierea ne sperie fără să concluzionăm imediat că apropierea este greșită.
Pentru S., care ani întregi confundase impulsul de a pleca cu certitudinea că relația nu era potrivită, faptul că putea să îl recunoască, să îl înțeleagă și să nu îl urmeze automat însemna ceva profund nou.
Poate că vindecarea, pentru el, nu începea în momentul în care frica dispărea.
Poate începea în momentul în care putea simți frica și, totuși, să nu mai fugă de ceea ce iubea.
Recunoști ceva din paradoxul lui S. — dorința profundă de apropiere și impulsul de a pleca tocmai atunci când apropierea devine reală?
Scrie-mi. Citesc tot.
Cu drag,
Alina
Notă de confidențialitate: Detaliile acestui caz — numele, vârsta, profesia și contextul familial — au fost modificate sau generalizate pentru a proteja identitatea persoanei. Esența experienței terapeutice a fost păstrată. Publicarea respectă principiile confidențialității.