Există o propoziție pe care oamenii o rostesc cu greu.
Poate pentru că pare o contradicție. Poate pentru că am crescut cu ideea că iubirea depășește orice obstacol, că, dacă doi oameni se iubesc cu adevărat, vor găsi întotdeauna o cale.
„Îl iubesc. Dar nu pot să fiu cu el.”
Sau:
„Ne iubim. Și totuși, nu reușim să fim bine împreună.”
Sau, poate cel mai greu de acceptat:
„Știu că mă iubește. Și totuși, nu este suficient.”
După ani de lucru în cabinet, pot spune că această experiență este mult mai frecventă decât am crede. Și este una dintre cele mai dureroase, tocmai pentru că nu are logica simplă a unei relații în care iubirea a dispărut.
Iubirea este acolo.
Și totuși, ceva nu funcționează.
Iar acel ceva nu se repară întotdeauna prin și mai multă iubire.
Din perspectiva teoriei atașamentului, iubirea este esențială, dar nu este suficientă pentru ca o relație să poată funcționa pe termen lung.
Nu intensitatea sentimentului este cea care ține doi oameni împreună într-un mod sănătos, ci siguranța emoțională: capacitatea celor doi parteneri de a fi disponibili unul pentru celălalt, de a răspunde nevoilor emoționale ale celuilalt și de a construi împreună un spațiu în care amândoi să poată fi ei înșiși.
Siguranța emoțională nu apare automat pentru că există iubire.
Ea se construiește prin felul în care ne apropiem, prin disponibilitate emoțională, prin capacitatea de a repara rupturile dintre noi și prin dorința ambilor parteneri de a rămâne implicați atunci când relația devine dificilă.
Și uneori, doi oameni care se iubesc nu au încă aceste resurse.
Nu neapărat pentru că nu vor.
Ci pentru că rănile lor, mecanismele lor de protecție și felul în care au învățat să se apropie sau să se îndepărteze îi prind într-un dans relațional care îi rănește pe amândoi.
Am întâlnit în cabinet cupluri în care iubirea era vizibilă și reală, dar în care relația nu mai funcționa.
Oameni care se iubeau și, cu toate acestea, se răneau în mod repetat.
Care se doreau și se îndepărtau.
Care încercau să se apropie, dar ajungeau mereu în același loc dureros.
Și am întâlnit oameni care rămâneau ani întregi în relații care nu le mai făceau bine, justificând totul prin iubire.
Cu gândul că, dacă vor iubi suficient de mult, dacă vor încerca suficient de mult, dacă vor avea suficientă răbdare, celălalt se va schimba.
Uneori, lucrurile chiar se schimbă.
Atunci când amândoi își doresc relația și sunt dispuși să privească spre ceea ce se întâmplă între ei, să își asume partea lor și să construiască altfel.
Alteori, însă, lucrurile nu se schimbă.
Și atunci iubirea poate deveni chiar motivul pentru care rămâi într-un loc care, încet, te epuizează.
Ce lipsește atunci când iubirea nu este suficientă?
Uneori lipsește siguranța — posibilitatea de a fi vulnerabil fără să fii atacat, ridiculizat sau respins. Să poți spune „mi-e teamă”, „am nevoie de tine”, „m-a durut” fără să simți că ai făcut o greșeală arătând ceea ce simți.
Uneori lipsește reciprocitatea — nu în sensul unei egalități perfecte, ci al prezenței amândurora în relație. Când unul încearcă mereu să repare, iar celălalt se retrage; când unul construiește, iar celălalt doar așteaptă; când unul poartă aproape întreaga relație, iubirea începe să doară.
Uneori lipsește disponibilitatea emoțională.
Nu neapărat din rea-voință, ci din neputință. Un om care nu a învățat să rămână prezent în apropiere, vulnerabilitate sau conflict poate iubi profund și, totuși, să nu știe cum să ofere ceea ce partenerul său are nevoie.
Și uneori lipsește pur și simplu dorința amândurora de a construi.
Nu dorința spusă.
Ci cea care se vede în comportamente, în alegeri, în consecvență și în disponibilitatea de a face loc relației în propria viață.
Pentru că există oameni care iubesc și care, în același timp, nu sunt pregătiți sau nu își doresc cu adevărat o relație cu tot ceea ce presupune ea.
Poate că acesta este unul dintre cele mai greu de acceptat adevăruri despre iubire:
Poți fi iubit de cineva care nu știe să aibă grijă de relația cu tine.
Poți iubi un om care nu îți poate oferi siguranța de care ai nevoie.
Poți simți enorm și, totuși, să nu puteți construi împreună.
Iar cel mai greu nu este întotdeauna să accepți că iubești pe cineva.
Cel mai greu este să accepți că îl iubești și că, uneori, iubirea nu este un motiv suficient pentru a rămâne.
Să accepți că poți pleca fără ca iubirea să fi dispărut.
Că poți pune capăt unei relații fără să negi ceea ce a existat între voi.
Că poți iubi și, în același timp, să alegi să nu te mai pierzi pe tine încercând să faci să funcționeze, de unul singur, ceva ce ar trebui construit în doi.
Pentru că iubirea nu justifică orice suferință.
Și nici nu te obligă să rămâi acolo unde, pentru a păstra relația, trebuie să renunți treptat la tine.
Nu este un eșec să recunoști că iubirea nu este suficientă.
Uneori, este o formă profundă de maturitate emoțională: să poți vedea relația așa cum este, nu doar așa cum ai sperat că ar putea deveni.
Unele relații nu se termină pentru că iubirea a dispărut.
Se termină pentru că, uneori, iubirea singură nu poate construi tot ceea ce o relație are nevoie pentru a deveni un loc sigur pentru doi oameni.
Ai trăit vreodată asta — să iubești pe cineva și, în același timp, să știi că nu mai puteți fi bine împreună?
Cum a fost pentru tine?
Scrie-mi.
Cu drag,
Alina