Există un moment în care epuizarea emoțională încetează să mai fie doar emoțională.
Nu mai este doar tristețe sau oboseală psihică sau sentimentul că totul este prea mult. Devine ceva pe care îl simți în corp — o greutate concretă, o tensiune care nu trece, un sistem nervos care a ținut prea mult și care, la un moment dat, nu mai poate.
Corpul nu minte. Și când emoția nu a putut fi spusă sau auzită — când a trebuit să fie ținută, suprimată, pusă undeva ca să nu deranjeze — ea nu dispare. Se depune. Și începe, în felul ei, să vorbească.
În cabinet, oamenii vin rar spunând sunt epuizat emoțional. Vin spunând:
Nu dorm bine de luni de zile. Mă trezesc la trei noaptea și nu mai pot adormi.
Am dureri de cap aproape în fiecare zi. Medicii nu găsesc nimic.
Mă simt obosit sau obosită indiferent cât dorm. O oboseală pe care nu o pot explica.
Am început să am probleme cu stomacul în perioadele de stres.
Umerii mei sunt mereu încordați. Tensiunea nu trece indiferent ce fac.
Nu mai am energie pentru nimic, deși nu am făcut nimic în mod deosebit.
Acestea nu sunt simptome fără legătură cu ce se întâmplă emoțional. Sunt mesaje.
Sistemul nervos autonom — cel care reglează răspunsurile de stres, de siguranță și de pericol — nu distinge între o amenințare fizică și una emoțională. Când trăim anxietate cronică, conflict relațional nerezolvat, durere emoțională suprimată sau epuizare de la a da mereu fără a primi — corpul intră în aceeași stare de alertă ca și cum am fi în pericol fizic real.
Mușchii se contractă. Somnul devine superficial. Digestia se perturbă. Imunitatea scade. Capul doare.
Nu pentru că ceva este în neregulă cu corpul. Ci pentru că corpul face exact ce trebuie să facă — încearcă să gestioneze o încărcare pe care sistemul emoțional nu a putut să o proceseze.
Am observat un tipar în munca mea terapeutică: oamenii care au învățat să nu își arate emoțiile — care au crescut în medii în care a plânge era slab, a cere era deranjant, a fi vulnerabil era periculos — ajung să își exprime emoțiile prin corp.
Nu pentru că ar alege asta conștient. Ci pentru că emoția trebuie să meargă undeva. Dacă nu poate ieși prin cuvinte, prin lacrimi, prin conversații — iese prin încordare, prin insomnie, prin durere.
Corpul devine, în aceste cazuri, singurul loc în care emoția poate exista.
Ce poți face cu asta?
Primul pas nu este să rezolvi simptomul. Este să asculți ce spune.
Durerea de cap care apare duminică seara spune ceva despre cum te simți la gândul săptămânii care urmează. Oboseala care nu trece după vacanță spune ceva despre ce te așteaptă când te întorci. Tensiunea din umeri care se instalează după anumite conversații spune ceva despre ce acele conversații activează în tine.
Corpul este un instrument de măsură extraordinar de precis. El știe ce simți înainte să știi tu. Și, de cele mai multe ori, știe mai bine decât mintea ce are nevoie.
În EFIT — terapia individuală focalizată pe emoții — lucrul cu corpul este central. Nu pentru că terapia este corporală în sens tehnic, ci pentru că emoția se trăiește în corp. Nu poți accesa o emoție primară fără să cobori în senzația fizică pe care o produce. Nu poți procesa durere emoțională fără să o simți mai întâi undeva — în piept, în gât, în stomac.
Când corpul începe să vorbească, este adesea prima dată în care emoția are o șansă reală să fie auzită.
Dacă te regăsești în ce am scris — dacă simți că epuizarea ta a depășit de mult granița emoționalului și a intrat în corp — aceasta nu este un semn că ești slab sau slabă. Este un semn că ai ținut prea mult, singur sau singură, ceva prea greu.
Și că poate a venit momentul să nu mai ții singur sau singură.
Recunoști în corpul tău semne pe care le-ai ignorat mult timp? Scrie-mi.
Cu drag,
Alina