Nu imediat. De obicei, vine undeva în primele douăzeci de minute, după ce am ascultat contextul, după ce am pus câteva întrebări, după ce persoana din fața mea a început să se relaxeze puțin în scaun.
Sună cam așa:
„Probabil că alții au probleme mai grave decât mine.”
Sau:
„Nu știu dacă este suficient de serios încât să merit să fiu aici.”
Sau:
„Mă gândesc că fac o dramă din nimic.”
Formulările diferă. Esența este aceeași: o scuză adresată mie — terapeutei — pentru că au venit. O justificare a prezenței lor. O avertizare că poate nu merită spațiul pe care îl ocupă.
O aud de la bărbați și de la femei. De la adolescenți și de la adulți în vârstă. De la oameni aflați în crize reale și de la oameni care vin pentru lucruri pe care ei le numesc mici. De la oameni cu studii în psihologie, care ar trebui să știe mai bine, și de la oameni care nu au deschis niciodată o carte despre emoții.
Întotdeauna. Aproape.
Am început să mă gândesc de unde vine această propoziție.
Nu cred că este modestie. Nu cred că este politețe. Cred că este ceva mai vechi și mai profund: o învățare despre cât spațiu merită propria suferință.
Mulți dintre noi am crescut în medii în care durerea trebuia justificată. În care nu era acceptabil să fii afectat fără un motiv suficient de grav. În care lacrimile erau întâmpinate cu „Nu e nimic” sau „Alții au probleme mai mari”. În care a cere ajutor părea un act de slăbiciune sau de exces.
Și am învățat.
Am învățat să ne cenzurăm înainte ca alții să o facă. Să ne minimizăm durerea înainte ca cineva să o facă pentru noi. Să ne cerem scuze pentru ceea ce simțim.
Propoziția aceea — „Probabil că alții au probleme mai grave” — nu este o observație obiectivă despre lume. Este o armură. O modalitate de a face primul pas către ajutor și de a-l proteja în același timp cu o plasă de siguranță:
Dacă mă respingi, am spus deja eu primul că poate nu merit.
Ce fac eu când o aud?
Nu o contrazic. Nu spun: „Nu, problemele tale contează” sau „Oricine merită terapie”.
Nu pentru că nu ar fi adevărat.
Ci pentru că nu acesta este lucrul de care are nevoie persoana în acel moment.
Mă opresc.
Și întreb:
„Ce te-a făcut să crezi că trebuie să justifici faptul că ai venit?”
Uneori urmează tăcerea.
Uneori apare surpriza — semnul că întrebarea a atins ceva important.
Alteori vine un răspuns rapid, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna:
„Pentru că așa m-am simțit mereu. Ca și cum nu aș avea dreptul să ocup prea mult spațiu.”
Și atunci știm amândoi că am ajuns deja la ceva important.
Nu la problema cu care a venit.
La ceva mai vechi.
Scriu aceste rânduri nu pentru cei care sunt deja în terapie.
Le scriu pentru persoana care citește acum și care, în ultima săptămână, a avut un gând de genul:
Poate ar trebui să vorbesc cu cineva...
urmat imediat de:
Dar nu este chiar atât de grav.
sau
Alții trec prin lucruri mai grele.
sau
Nu vreau să fiu o povară.
Propoziția aceea — „Nu este suficient de grav” — nu este un criteriu de eligibilitate pentru ajutor.
Este, de multe ori, un simptom al exact ceea ce ai nevoie să explorezi.
Sufletul nu funcționează după o scară a gravității.
Nu există un prag minim de suferință sub care nu ai dreptul să ceri să fii ascultat.
Ai venit pentru că ceva nu este bine.
Iar asta este suficient.
Și tu ai spus vreodată această propoziție — fie unui terapeut, fie doar în gând?
Scrie-mi în comentarii.
Cu drag,
Alina Blăgoi