Nu este o greșeală pe care am făcut-o la începutul carierei, când aș fi putut invoca lipsa de experiență. S-a întâmplat după mulți ani de cabinet.
Și poate tocmai de aceea mi-a fost mai greu să o accept.
Lucram de câteva luni cu o femeie pe care o voi numi P. Venise în terapie cu o anxietate relațională persistentă — o neliniște difuză în relația cu partenerul ei, senzația constantă că ceva nu este în regulă, chiar și în momentele în care, aparent, totul mergea bine.
Procesul terapeutic evolua bine. Sau, cel puțin, așa credeam.
P. era inteligentă, reflexivă și capabilă să se observe pe sine cu o claritate pe care nu o întâlnești foarte des. În fiecare ședință făcea conexiuni, își recunoștea tiparele și reușea să pună în cuvinte lucruri care păreau să atingă ceva profund și adevărat din experiența ei.
Eram mulțumită de progres.
Poate prea mulțumită.
Într-o ședință, P. a menționat, aproape în treacăt, că partenerul ei avusese o reacție neașteptată într-o seară — se retrăsese brusc, fără să-i ofere o explicație clară.
Mi-a descris scena repede, cu tonul ei obișnuit de observator atent al propriei vieți, apoi a trecut la alt subiect.
Am lăsat-o să continue.
Nu ar fi trebuit.
Mi-am dat seama de asta câteva zile mai târziu, când m-am întors cu gândul la ședința noastră.
Felul în care P. descrisese acea seară — repede, detașat, trecând aproape imediat mai departe — era chiar unul dintre tiparele asupra cărora lucrasem cu ea luni întregi: evitarea emoției primare prin analiză și raționalizare.
Numai că, în acel moment, nu îl văzusem.
Îl lăsasem să treacă.
Dacă sunt sinceră cu mine, motivul era simplu: ședința mergea bine în rest. Fusesem prinsă în fluxul conversației, mulțumită de ceea ce vedeam ca fiind progresul ei, și am ratat tocmai acel lucru subtil pe care mă pregătisem ani întregi să îl observ.
Am adus acest lucru în următoarea noastră ședință.
Nu cu dramatism. Nu cu explicații elaborate.
I-am spus direct:
„La ședința trecută ai menționat ceva despre acea seară cu partenerul tău, iar eu am continuat conversația. M-am gândit după aceea că ar fi meritat să rămânem puțin mai mult acolo.”
P. a tăcut câteva clipe.
Apoi mi-a spus:
„Mi-am dat seama că ai trecut mai departe. Și m-am bucurat.”
„De ce?”, am întrebat-o.
„Pentru că nu știam dacă vreau să mă uit la ceea ce simțisem atunci.”
Paradoxal, ceea ce a urmat a devenit una dintre cele mai valoroase ședințe din întregul nostru proces terapeutic.
Nu pentru că aș fi reparat greșeala într-un mod spectaculos.
Ci pentru că greșeala mea a devenit material terapeutic.
P. a putut recunoaște că se bucurase atunci când eu trecusem mai departe. Și, mai ales, a putut înțelege ce spunea această reacție despre ea.
Încă evita anumite emoții.
Chiar și în spațiul în care venise tocmai pentru a învăța să nu le mai evite.
Iar eu am putut recunoaște că fusesem prinsă în satisfacția unui progres vizibil și că, tocmai din acest motiv, ratasem ceva mult mai subtil.
Amândouă am învățat ceva din acea greșeală.
Povestesc acest moment nu pentru a mă autoflagela și nici pentru a construi imaginea terapeutului imperfect care, în realitate, este foarte dedicat.
Îl povestesc pentru că există, cred, o presupunere tăcută și uneori dăunătoare:
că terapeuții nu greșesc.
Sau că, atunci când greșesc, este vorba despre terapeuți aflați la început de drum ori despre oameni insuficient pregătiți.
Realitatea este mai nuanțată.
Terapeuții pot greși.
Pot rata un moment.
Pot interpreta prea repede.
Pot pune o întrebare nepotrivită.
Pot să nu observe ceva important exact atunci când se întâmplă.
Nu pentru că aceste lucruri ar trebui banalizate sau acceptate fără responsabilitate, ci pentru că terapia este, înainte de orice, o întâlnire între doi oameni.
Iar acolo unde există oameni există și posibilitatea de a rata, de a nu înțelege suficient, de a nu vedea la timp.
Ceea ce face diferența nu este întotdeauna absența greșelii.
Este ceea ce se întâmplă după ea.
Un terapeut care poate recunoaște că a ratat ceva și poate aduce acel moment în spațiul terapeutic face un lucru important: modelează chiar procesul pe care îl cere, de multe ori, clientului.
Să rămână lângă ceva inconfortabil.
Să nu fugă.
Să fie curios.
Să își asume.
Să repare.
Uneori, relația terapeutică nu devine mai sigură pentru că terapeutul nu greșește niciodată.
Devine mai sigură atunci când există suficient spațiu pentru ca și o ruptură să poată fi privită, înțeleasă și reparată.
P. a continuat terapia încă câteva luni după acea ședință.
Când am încheiat procesul, mi-a spus ceva ce nu am uitat:
„Ședința aceea în care mi-ai spus că ai ratat ceva a fost primul moment în care am simțit că ești cu adevărat acolo. Nu doar în rolul de terapeut. Ci ca om.”
Ți s-a întâmplat vreodată să simți că cineva — un terapeut, un prieten sau un partener — a ratat ceva important tocmai în momentul în care aveai nevoie să fie atent?
Sau poate ai realizat, mai târziu, că tu ai ratat ceva important la cineva apropiat.
Scrie-mi.
Cu drag,
Alina