Există o versiune populară a vindecării care arată cam așa: începi terapia, înțelegi ce s-a întâmplat, plângi câteva lucruri vechi și, la un moment dat, ești liber. O linie dreaptă care te duce din suferință către starea de bine.
După douăzeci și ceva de ani petrecuți în cabinet — și după propriul meu proces terapeutic — pot spune că, de cele mai multe ori, nu așa arată vindecarea.
Nu mai bine. Nu mai rău. Diferit.
Și cred că merită să vorbim despre ea într-un mod diferit.
Vindecarea nu este liniară. Este spiralată.
Revii pe același teren de mai multe ori.
Crezi că ai încheiat un capitol. Că ai înțeles o anumită rană. Că ai făcut pace cu ea.
Și apoi o regăsești, șase luni mai târziu, într-un conflict cu partenerul sau într-o reacție neașteptată față de propriul copil.
Asta nu înseamnă că nu ai progresat.
Înseamnă că ai ajuns la un strat mai profund al aceleiași experiențe.
De fiecare dată când revii, nu ești în același loc. Te afli la o altă altitudine. Recunoști mai repede ce se întâmplă. Te recuperezi mai ușor. Alegi diferit, măcar uneori.
Spirala nu este un eșec.
Este felul în care funcționează vindecarea autentică.
Lucrurile se pot înrăutăți puțin înainte să se îmbunătățească.
Atunci când începi să accesezi emoții pe care le-ai ținut departe ani întregi, ele pot apărea cu o intensitate pe care nu ai anticipat-o.
Tristeți vechi.
Furii îngropate.
Dureri pe care le credeai deja rezolvate.
Asta nu înseamnă că terapia nu funcționează.
De multe ori, înseamnă exact opusul.
Înseamnă că sistemul tău nervos începe să proceseze ceea ce nu a putut procesa atunci când experiența s-a produs.
Această perioadă — care nu durează la nesfârșit — este una dintre cele mai dificile și, paradoxal, una dintre cele mai importante etape ale procesului de vindecare.
Vei descoperi lucruri despre tine pe care nu ți-ar fi plăcut să le vezi.
Vei observa cum contribui, fără să îți dorești, la tiparele pe care le condamni.
Cum reproduci, uneori, exact ceea ce te-a rănit.
Cum ceri iubire în moduri care, fără să vrei, o îndepărtează.
Aceasta nu este o condamnare.
Este claritate.
Iar această claritate devine posibilă doar atunci când ai construit suficientă siguranță interioară încât să poți privi adevărul fără să te prăbușești sub greutatea lui.
Dar nu este confortabil.
Și nimeni nu vorbește prea des despre asta.
Relațiile tale se vor schimba. Nu toate în bine, cel puțin la început.
Pe măsură ce te schimbi, unele relații nu mai funcționează în același mod.
Oameni care aveau nevoie de tine într-un anumit rol pot deveni confuzi atunci când nu mai joci acel rol.
Dinamici care păreau normale încep să se vadă așa cum sunt de fapt: dezechilibrate.
Unele relații se adâncesc.
Altele se încheie.
Altele se transformă.
Aceasta nu este neapărat o pierdere.
Este o clarificare.
Dar clarificările pot să doară, iar nimeni nu te pregătește cu adevărat pentru asta.
Vindecarea nu înseamnă să nu mai suferi. Înseamnă să suferi diferit.
Vor continua să existe momente de frică.
Momente de tristețe.
Momente de furie.
Viața nu încetează să aducă pierderi, dezamăgiri și conflicte doar pentru că ai început terapia.
Ceea ce se schimbă este altceva.
Cât de repede te recuperezi.
Cât timp rămâi blocat în reacții automate.
Cât de singur te simți atunci când doare.
Suferința nu dispare.
Însă se construiește capacitatea de a o purta fără să te distrugă și, uneori, de a o purta împreună cu cineva.
Există momente în care nu simți nimic și crezi că ai regresat.
Sunt ședințe în care nu se întâmplă nimic spectaculos.
Sunt săptămâni în care ai impresia că nu înaintezi deloc.
Sunt perioade în care te întrebi dacă tot efortul depus merită.
De multe ori, exact după aceste etape aparent plate urmează o schimbare importantă.
Sistemul nervos are nevoie de perioade de integrare.
De momente în care nimic nu pare să se miște la suprafață, dar în profunzime se așază ceea ce a fost lucrat.
Nu toate ședințele sunt intense.
Iar cele care par lipsite de evenimente sunt, uneori, cele mai importante.
La un moment dat, realizezi că nu mai ești omul care a început drumul.
Nu dramatic.
Nu într-o zi anume.
Nu într-un moment spectaculos.
Ci retrospectiv.
Privești în urmă și observi că răspunzi diferit la lucrurile care altădată te copleșeau.
Te simți diferit în propriul corp.
Iar relațiile tale arată diferit.
Momentul acesta — și el vine, în ritmul lui — nu este o linie de sosire.
Este un punct din care poți privi în urmă și poți vedea cât de departe ai ajuns.
În loc de concluzie
Procesul de vindecare nu este ceea ce mulți dintre noi ne-am imaginat că va fi.
Este mai greu.
Mai dezordonat.
Mai lent.
Și, în cele din urmă, mult mai profund decât orice versiune simplificată pe care am fi putut-o anticipa.
Merită.
Dar merită și să știi la ce să te aștepți.
Și tu?
Există ceva din ceea ce ai citit aici care seamănă cu ceea ce trăiești sau ai trăit?
Scrie-mi.
Cu drag,
Alina Blăgoi | Psihoterapeut EFT